Psihiatrul Gabriel Crumpei: Dacă ești diagnosticat cu cancer, depresia vine la pachet

Psihiatrul Gabriel Crumpei, cadru didactic al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, a explicat într-un interviu pentru „Ziarul de Iași” care este viitorul cercetării în domeniul creierului. Într-un moment în care peste 10 milioane de români sunt afectați, credere medicul, de „Sindromul Italia”, cercetătorii nu caută soluții doar pentru bolile existente, precum schizofrenie sau Alzheimer, ci caută soluții studiind creierul pentru a descoperi calculatorul cuantic, care poate ascunde toate secretele sau poate sparge toate codurile existente. Profesorul Crumpei crede că domeniul științei internetului și telecomunicațiilor s-a dezvoltat atât de puternic încât poate fi aplicată acum în neurologie și neuroștiințe. Cum ar arăta lumea în care am aplicat sisteme de tip cloud asupra creierului uman? Cum funcționează rețeaua de neuroni din creier dacă nu ca o rețea de rețele, precum Internetul?

Depresia pornește și de la semnificația pe care o dăm noi unui eveniment

– Depresia este considerată a fi boala deceniului. Poate fi văzută, metaforic, ca o formă de scurtcircuitare a conștientului?

Expresia de scurtcircuitare a stării de conștiență se folosește deja, dar pentru epilepsie, iar criza epileptică realizează la modul concret așa ceva. Practic, excitația ciclică dintr-o zonă se transferă pe toată rețeaua ambelor emisfere și atunci apare criza epileptică. În funcție de zonele pe care le cuprinde, crizele pot fi parțiale, numai la o mână, sub forme foarte discrete, ca absențele epileptice la copii, sau pot îmbrăca forma grandmal, cu convulsii tonico-clonice, cu zvârcoliri. În ceea ce privește depresia, lucrurile sunt mai complicate. Studiile de până acum s-au focalizat pe neurotransmițători. Se pare că vorbim de o insuficientă cantitate de serotonină. Și atunci medicamentele care blochează recaptarea serotoninei, care fac ca aceasta să fie mai multă în spațiul sinaptic, cum sunt noile antidepresive, au efecte. Dar de ce nu este suficientă serotonină? Medicația noastră vine cumva să o înlocuiască. Ca și cum ai un motor, pierzi ulei și tu tot îi pui mai mult ulei. Dar nu te întrebi – pe unde curge uleiul? De ce pierde ulei?

– Și de ce pierdem serotonina?

Aici problemele sunt mai complicate pentru că, dincolo de viziunea asta oarecum mecanistă cu uleiul cu motorul care trebuie uns, creierul funcționează un alt nivel. Depresia poate fi generată de un eveniment, depresia de doliu de exemplu, sau se extinde la sindromul de pierdere. Ai o anumită reacție și dacă îți pierzi portofelul și dacă îți ia foc casa. Dar dacă îți pierzi mama sau copilul? Este sindromul de pierdere manifestat prin doliu pe care mai toți l-am trăit sau îl vom trăi la un moment dat. Pornește de la semnificația pe o care dăm noi unui eveniment. De la importanța avută. Una este să îți moară un coleg care doar știai că e coleg cu tine, și alta e să îți moară colegul de birou care îți e și cumătru. Pătrundem într-un domeniu în care la început a fost cuvântul. Cuvântul, gândurile, semnificațiile pe care le dăm pot influența dinamica aceasta.

În războaie, psihopații de astăzi erau eroi decorați

– Am văzut cazuri care au frapat puternic, cum ar fi depresia post-natală, cu mame care vor să se sinucidă după ce dau naștere. De ce s-a dezvoltat atât de puternic depresia?

Există o ramură mai nouă a psihologiei care se numește psihologie evoluționistă. Ne întrebăm, de vreo 15 ani, dacă ce găsim noi ca și patologie, depresie, schizofrenie, psihopatie etc. au fost și înainte? Acum, ele afectează comportamentul și nu știm adesea ce să mai facem cu bolnavii, să îi izolăm, să îi băgăm în pușcărie. Înainte cum era? De când e boala asta? Ei bine, să știți că au ajuns uneori la niște concluzii chiar surprinzătoare. De exemplu psihopatia, personalitatea dizarmonică, cei care nu au suflet, care luptă, aveau rolul lor în lumea în care între cete erau mereu războaie. Și până în secolul trecut am avut niște orori de războaie mondiale în care psihopații ăștia erau eroi. Erau decorați, preamăriți, dați de exemplu, iar când se întorc în civilie au probleme de adaptare pentru că societatea nu mai are nevoie de agresivitatea lor, de lipsa lor de empatie. Astea sunt defecte. Ei rămân aceiași, dar așteptările societății sunt altele. În ceea ce privește depresia, în condițiile în care vorbim de omul primitiv, care stătea în peșteri când venea iarna – ce vedem astăzi la anumit mamifere, hibernarea. Omul intra într-o anumită formă de hibernare, trebuia să aibă anumite rezerve și putea să mai iasă foarte puțin, vorbim de epoci ale glaciațiunii în care rezistau cu greu peste iarnă. Din punct de vedere al psihologiei evoluționiste, tulburarea bipolară în care vine depresia sezonieră se leagă de perioada hibernării, e o formă modernă de manifestare a hibernării. Cam așa se pune problema.

– Este suficientă voința ca să scapi de depresie sau vorbim doar de o condiție care clar trebuie remediată prin medicație?

Tratarea unei depresii se realizează în principiu cu o medicație adecvată, cu sprijinul familiei și cu psihoterapie individuală, de grup, iar apoi cu tehnici de resocializare. Trebuie să fii ajutat să relaționezi, să comunici și apoi să revii la o activitate normală. Unele forme au pe primul plan medicația, cum este tulburarea depresivă severă sau depresia din tulburarea bipolară. În altele, cum ar fi o depresie de suprasolicitare sau una de doliu, necesită în primul rând psihoterapie, poate nici nu e nevoie de medicație.

– Și poate fi tratată în totalitate sau e precum o dependență care se poate reactiva oricând?

Este vorba de o anumită predispoziție. În mod evident sunt oameni mai în vervă, mai optimiști, alții mai pesimiști, care au tendința să dezvolte decompensări depresive mai dese și mai ușor. Apoi intervin condițiile de viață, pentru că dacă ești într-o situație de pauperizare, îți este viața în pericol, nu poți să îți tratezi copiii, nu ai resurse atunci ai mai multe motive de depresie. Sunt societăți care nu au un nivel de trai atât de ridicat și unde depresia e mai rară decât în New York, de exemplu. Aici e altă problemă – depinde care sunt așteptările. Și la noi erau copii fericiți, crescuți la țară, care aveau părinții activi și care au trăit, au creat cultura populară sub diferite forme. Astăzi. dacă trăiești la țară și te raportezi la cei care vin cu Mercedesul din Italia și vezi că tu nu ai, iar ăla mai are și cine știe ce căsoi, atunci ești înnebunit față de tine și îți critici părinții că nu se descurcă. Ăla de ce poate? Altădată modelul din sat era părintele, învățătorul, primarul, doctorul și atunci funcționa proverbul – ai carte, ai parte.

– Deci putem practic să spunem și că depresia e accentuată pentru că modelele la care ne raportăm sunt cu totul altele și poate nu printre cele mai sănătoase – și individual, dar și ca societate.

Până la urmă este o cauzalitate cu mai mulți factori, sunt și cei psihologi, care țin de cei sociali, dar contează și cei genetici, că tot vorbeam de predispoziții. De exemplu, la bătrâni apare o depresie generată de lipsa lor de relaționare, de izolare, dar și de durerile articulare. Și sunt antidepresive care tratează depresia, dar și durerea. Există o strânsă legătură. De altfel, în depresiile grave se vorbește de o durere psihică. Se pare că centrul durerii psihice, a suferinței psihice, este alături de cel al durerii fizice. Deci dacă ești diagnosticat cu cancer, depresia vine la pachet.

„Sindromul Italia” afectează 10 milioane de oameni

– O altă boală care pare să aibă din ce în ce mai mulți pacienți este cea denumită „Sindromul Italia”. Sunt două componente – sunt afectați cei care pleacă, dar și cei care rămân, în speță copiii. De ce este un sindrom separat și nu vorbim de abandon sau supraepuizare?

Este un fenomen psiho-social, pentru că atunci când vorbim despre 3 milioane de români plecați, vorbim de încă de trei ori pe atât oameni afectați. Adică părinții celor care pleacă, copiii de aici, mai exact vorbim de zece milioane de oameni afectați de acest fenomen. Afectați și din punct de vedere pozitiv, în sensul că cei de acolo trimit bani ca să aibă cei de aici, dar și din punct din vedere psihologic. Lipsa unui părinte lasă urme, apoi și cuplul are de suferit în timp și încep să apară probleme de cuplu, divorțuri, pentru că unul este aici, unul la 2.000 de kilometri, se văd de două ori pe an, ceea ce nu este normal. Pe de altă parte, suntem la zece ani de la intrarea în Uniunea Europeană, la 15-18 ani de când a început masiv să se cunoască. Deja vedem repercusiuni asupra copiilor care au rămas aici și care au avut probleme cât au fost copii, s-au confruntat cu tentative de suicid, depresii, situații de abandon școlar. Sunt copii care vor avea probleme și în continuare, pentru că lipsa de educație, lipsa de pregătire profesională îi face toată viața să rămână marginali.

– Nu există probabil studii realizate care să le coreleze direct, dar dacă ar fi să analizăm rata sinuciderilor din ultimii 20 de ani cu plecările în străinătate, există o legătură?

Datele din lucrările noastre arată o creștere a frecvenței problemelor copiilor din familii de genul acesta. Nivelul de interes al politicienilor, al societății față de lumea rurală, a scăzut, s-a degradat modelul. Lucian Blaga spunea că veșnicia s-a născut la sat, dar acum nu mai poți să spui că este același sat românesc, nu mai există gura satului, bătrânii satului, oamenii nu se mai raportează la conduitele tradiționale, ci modelele sunt cei care vin din afară. Oricât de sărac ar fi un om de la sat are antenă, acum a ajuns peste tot cablul TV, toți oamenii au acces la informația globală și își doresc fel de fel de lucruri. De aceea când se întorc din străinătate își fac case mari cum au văzut acolo, își pun și statui că așa au văzut în Italia. Sunt fenomene noi apărute în ultimii 15-20 de ani care ridică probleme.

Oamenii din zone mai insulare, din state mici, sunt mai fericiți decât cei cu PIB-ul cel mai mare din lume

– Sunt mai fericiți românii acum decât au fost în perioada comunistă? Dacă ar fi să ne uităm strict pe statistici oficiale, nu putem să spunem neapărat că o ducem mai bine.

De câțiva ani se fac niște studii la nivel global legat de variabila aceasta, fericirea. Mai întâi, e greu de definit fericirea, adică să zicem că e un sentiment de satisfacție, împlinire, pe care oamenii îl au la nivel populațional, însă care să știți că nu corelează cu nivelul de trai. Oamenii din zone mai insulare, din state mici, sunt mai fericiți și nu cei din statele care au PIB-ul cel mai mare din lume. Aici este jocul între așteptări și ceea ce reușești să realizezi Sistemul acesta competitiv de care are nevoie economia capitalistă, poate funcționa, poate sluji economiei, dar nu și fericirii omului. Consumismul acesta, care te face mereu să cumperi, să te raportezi la altul, să vrei mașină, să vrei casă mare, tot mai mare, acest lucru nu te face fericit decât pe moment. Dacă ne ducem în Somalia, în Siria, în mod clar oamenii acolo nu sunt fericiți pentru că nu au satisfăcute nevoile de bază, nu au securitate, nu au hrană. Revenind la țara noastră, înainte în epoca comunistă nu era într-adevăr societatea aceasta de consum suficient de bine dezvoltată, adică stăteai la coadă peste tot, nu existau produse. Dar familia funcționa, relațiile tradiționale se păstrau, românul se descurca, nu a murit totuși nimeni de foame atunci. Exista sentimentul comuniunii cu cei din familie, cu comunitatea ta, mai erau comuniuni în cartiere, acum copiii nu mai ies în cartierul lor, în grupul lor, se duc la mall. Deci atunci existau condiții, oamenii aveau securitate. Este o butadă din comunism care spune „timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim”, și asta arată că exista o anumită securitate, statul paternalist avea grijă, nu era doar o vorbă. Erau făcute lucrurile în așa fel încât era dificil să intri la facultate, după care cariera îți era în linii mari prefigurată, primeai repartiție, aveai deci loc de muncă, te mai zbăteai eventual să te întorci la familia ta, întreprinderea îți dădea casă în care să stai, chiar dacă era cu chirie, mai făceai tu un efort și îți luai mașină, iar restul timpului îl dedicai muncii. În rest toată focalizarea era pe familie, pe copii, prieteni, sentimentul de securitate exista, și mai ales predictibilitate.

– Putem vorbi de o dependență a tinerilor de tehnologie? Pentru că atunci când au apărut primele calculatoare erau acele temeri apocaliptice că vor ajunge tinerii să nu mai iasă din casă. Și ne uităm acum, 20 de ani mai târziu, vedem că există o dependență care e tratată și la nivel psihiatric.

Aici este o problemă care trebuie privită din toate perspectivele. În mod evident tehnologia ne va invada, nu doar cu calculatoare și cu programe, chiar cu device-uri, vom ajunge niște cyborgi. Avem peste tot device-uri electronice, de exemplu implantul cohlear sau retina electronică, prin care conectează nervul optic la un device cu un sistem binar, cu stimuli luminoși pe care creierul învață să îi folosească ca un stimul de dinafară. Vom avea tot felul de gadgeturi care să acționeze asupra centrilor nervoși.

– Deci e o necesitate, nu neapărat o dependență.

Dacă privim lucrurile din perspectiva asta, e modul nostru de a evolua în viitor. În ceea ce privește dependența de calculator, așa cum am trăit-o în ultimii 15-20 de ani, și pe vremea mea erau unii care se refugiau undeva, de exemplu în lecturi. Nu învățau, doar stăteau și citeau, se refugiau într-o realitate imaginară creată de literatură. Bineînțeles că aceeași tendință este pentru unii calculatorul. Sunt structuri care au o predispoziție să dezvolte astfel de refugii, structuri introverte, structuri care relaționează mai greu, care preferă modul mai simplist pe care ți-l oferă Internetul. Calculatorul pentru informaticieni reprezintă o deformare, pentru că, cu cât ești mai bun și mai implicat, cu cât te lași setat de modul în care acționează calculatorul, acolo este simplu, alegi „yes”, „no” „cancel”. Cu oamenii nu e așa, omul poate să îți spună acum da, mai încolo nu, nu e algoritmic.

– Adică prin interacțiunea cu calculatoarele uităm să interacționăm cu oamenii.

Ne dezumanizăm, ajungem să gândim precum calculatoarele. Și nu e doar o ipoteză. Să știți că în toate universitățile din afară care pregătesc tineri în domeniul calculatoarelor, curricula îi obligă, pe lângă disciplinele lor, să aibă și o disciplină umanistă: istoria filosofiei, a artei, filosofia în general, ca să nu se deformeze, să știe că există și altceva, să știe că există și un alt mod de procesare, dincolo de logica algoritmică. Dincolo de logicile formale, limbajul uman conține și reguli semantice.

Creierul cuantic și creierul holografic

– Ați spus de mai multe ori că aveți o teorie despre funcționarea așa zisului „creier cuantic”. Unul în care emisferele relaționează dincolo de legăturile neuronale directe. Mai credeți în această teorie?

Creierul cuantic este, să-i spunem, o licență literară. Au mai apărut însă și cu alte ocazii astfel de formule, care au totuși la bază o realitate, una care ține de teoria pe care o acceptăm de 100 de ani încoace: totul este format din atomi și molecule, iar atomii au componentele lor subatomice în fizica cuantică. Când vorbim de creier, el e format din celule, macromolecule, molecule, atomi, iar la baza lor stă totuși domeniul cuantic, ca pentru orice lucru din realitatea asta. Sunt cercetări serioase și lucrări care încearcă să evidențieze în ce măsură domeniul cuantic are legătură ci domeniul macroscopic și sunt tot felul de teorii și ipoteze, care de care mai interesantă. Până la urmă, există în mod cert o legătură, dar aceasta nu este direct proporțională sau direct cauzală. Pentru că realitatea noastră este structurată pe niveluri de realități, pe scale diferite. Și atunci legătura este de o anumită modalitate subtilă, pe care nu o putem observa direct. Vorbim de „agitația cuantică”, o expresie a fenomenului care se întâmplă acolo, când are loc trecerea particulelor din undă în corpuscul și apoi iar în undă. Astfel, apariția și dispariția particulelor duce la acel principiu al indeterminării a lui Heisenberg – nu poți să stabilești concomitent viteza și poziția unei particule pentru că este această agitație cuantică și această dualitate. Dar în ceea ce privește repercusiunile la scale mai mari se observă că apare structura fractală a realității. Fractalitatea sau geometria fractală este o descoperire oarecum recentă, de prin anii ’70 – ’80. Benoit Mandelbrot a început să publice din 1975 până în 2010, când a murit, mai multe lucrări legate de această noțiune de geometrie fractală, care este o altă formă de geometrie, alături de cea euclidiană, care stă la baza naturii, a realității. Noi nu vedem corpurile platonice regulate decât foarte rar – în structura cristalelor, în fagurii albinelor, în rest totul este aparent haotic, dezordonat. Ei bine, geometria fractală vine să explice legătura dintre ordine și dezordine, între ying și yang. Ordinea și dezordinea coexistă și stau la baza dinamicii, care n-ar exista fără momentele de dezordine și de haos. Deci geometria fractală este la baza unei literaturi foarte mari care încearcă să descrie din perspectiva aceste geometrii ce se întâmplă în realitate și în biologie. Pentru că și biologia este animată pe bazele geometriei fractale, iar principiul fractalității este acela că o anumită structură poate fi exprimată formal printr-o ecuație, iar prin diferite iterații, prin repetare a expresiei ei geometrice, duce la formarea unor construcții foarte complicate. Și aici este fractalul lui Mandelbrot, construit de el ca o ecuație. Este caracteristic că peste tot găsești fractalul inițial care se repetă aceeași arie în diferite interpretări.

– Dar haideți să încercăm să explicăm un pic creierul cuantic.

Păi iată cum, de la nivelul cuantic, așa-zisa agitația cuantică creează geometria fractală în care se structurează apoi creierul și care determină mai departe rețeaua neuronală, care este evident o structură fractală, pentru că informația nu urmează o cale liniară, este o cale fracturată. Pe de altă parte, chiar dacă tehnologia noastră se bazează pe curentul electric și avem tendința să facem comparații cu ce se întâmplă aici, cu transmisia electricității într-un fir, impulsul nervos nu se transmite așa, continuu. Apar șanțurile Ranvier care izolează neuronul, apoi sinapsele. Deci este un traseu întrerupt, este o transmitere fractală, nu liniară. Iar funcționarea creierului în rețea este un concept mai nou care spune că creierul este o rețea complexă de rețele, deci tot sub formă fractală. Practic, viziunea asta nouă fractală care încearcă să preia toate ecuațiile din perspectivă fractală este una mai aproape de realitate decât exista până acum și ne ajută pe noi, cei care cercetăm domeniul psihic, să fim mai aproape de esența fenomenelor. Practic, agitația cuantică determină dinamica fractală, aceasta din urmă, prin dezvoltare, conduce la rețea, iar rețeaua în dezvoltarea ei la limita superioară conduce la o structură holografică. Prin anii ’70 a existat un neurocercetător, un psihiatru la bază, Karl Pribram, care a venit cu această idee a creierului holografic, pentru că foarte multe fenomene nu aveau explicație, spre exemplu memoria. Nimeni nu știa unde este localizată.

– În ce sens creierul holografic?

În sens că informația nu este localizată, este în rețea.

– Și la asta vă refereați și dumneavoastră prin creierul cuantic, nu? Dacă legătura fizică, neuronală, este întreruptă, informația există în continuare și se poate comunica la nivel cuantic.

Aici există principiul holografic discutat acum și de către cei care studiază fizica stringurilor ca o ipoteză asupra structurii universului, dar principiul holografic a fost descris după război de Denis Gabor, ca formalizare matematică, și abia în anii ’60 a apărut prima hologramă tehnologică. Aceasta este însă doar un caz particular, trebuie lumină laser, componente, dar acest principiu a fost transpus mai departe și el spune că informația se regăsește în fiecare punct al hologramei.

– Al creierului, dacă transpunem, nu?

Noi nu putem la momentul de față decât să intuim ce se întâmplă, pornind de la niște realități deja existente. În placa holografică, dacă o fărâmițezi, fiecare fragment are informația întregului. Deci dacă luminezi un fragment din placa holografică cu laserul în același unghi apare holograma întreagă. De intensitate mai slabă, dar este informația integral. Asta înseamnă că în fiecare punct avem toată informația necesară.

Toate cuvintele pe care le știm, cu semnificațiile lor, sunt proiectate în ambele emisfere ale creierului

– Vă întrebasem în ideea că sunt cazuri documentate de persoane care au suferit leziuni la nivelul creierului și care, în mod normal, nu ar mai fi trebuit să își poată folosi aceleași aptitudini și abilități și totuși creierul a găsit formule să se reorganizeze deși acea informație, teoretic, a dispărut.

Aici intervine și fenomenul numit neuroplasticitate. Când eram eu student se considera că neuronii nu se mai refac, că odată maturizat, creierul rămâne așa, iar neuronii tot se distrug și de aceea ajungem la senilitate – că nu mai avem suficienți care să fie funcționali. A fost o prejudecată ce a persistat în neuroștiință prea mult. S-au acumulat fapte care demonstrau că rețeaua neuronală e capabilă să preia o serie de funcții și că unde este leziunea funcția dispare, dar poate să apară alături. Dar neuroplasticitatea nu se bazează doar pe numărul de neuroni, ci și pe numărul de conexiuni, și nu doar pe câte conexiuni sunt ci și de cum este refăcută topologia logică. În tehnologia informației informaticienii vorbesc de topologie fizică, felul în care sunt puse cipurile în calculator sau calculatoarele în rețea, și topologia logică, de fapt e cea informațională, care explică felul în care circulă informația prin circuitele respective. Într-o rețea cum este Internetul sunt tot felul de protocoale care stabilesc cum anume circulă informația. Dacă acceptăm că rețeaua neuronală este o rețea mult mai complexă, dar care funcționează similar Internetului, atunci putem să înțelegem foarte mult lucruri. Cum, spre exemplu, poate fi preluată o funcție de rețeaua alăturată, de huburile din jur. Dacă serverele care găzduiesc rețeaua Internet și care duc rețeaua de telefonie și date către București din Iași sunt atacate de hackeri și vor fi picate, într-o primă fază nu mai funcționează nimic, apoi încetul cu încetul se vor găsi noi căi, noi servere, care le vor ocoli pe cele de la Iași ca să ne conectăm direct la hubul din București.

– Putem să dăm câteva exemple similare și la nivelul creierului?

Păi există și se cunoaște demult faptul că anumite capacități ale unor pacienți care au suferit atacuri ischemice sau vasculare, prin hemoragie, care își pierd funcțiile motorii, senzoriale, senzitive, în funcție de regiunea afectate, dar care apoi sunt recuperate. Ei bine, neuroplasticitatea vine cu argumente în plus care spun că funcțiile nu sunt localizate și că ele sunt în rețea, de aceea apelăm la știința rețelelor.

– Cât de departe putem să mergem cu această teorie? Îmi închipui că dacă este afectată zona occipitală a creierului, care găzduiește vederea, nu cred că mai poate prelua această funcție un alt hub.

Să revenim la exemplul meu cu rețeaua Internet. Dacă leziunea e la Iași, până la urmă putem pe alte căi să ajungem la București și de aici să avem Internet. Dacă leziune e la București, reușim, dar mult mai greu, să ne conectăm la serverele europene. Însă dacă leziunea este în Suedia unde sunt serverele Google, atunci doar direct prin satelit ne mai putem conecta la Internet.

– Deci cu cât e mai localizată leziunea, cu atât îi vine mai dificil creierului să se reconecteze.

Cu cât leziunea atinge huburi mai importante, cu atât funcția este mai afectată. Dar avem și exemple care explicată mai bine această capacitate a creierului. De exemplu o descoperire din 2016 a scos în evidenți existența unui sistem semantic al creierului. S-a descoperit, prin RMN funcțional și folosind niște programe statistice, că în ambele emisfere este proiectat un adevărat lexicon. Cuvintele, cu semnificația lor, sunt proiectate pe ambele emisfere. Și noi când citim un text, o nuvelă, le folosim. Asta s-a folosit și în experiment ca abordare inedită – au pus subiecții să citească narațiuni, nu le-au dat poze sau cuvinte, și ei vedeau care zonă din creier este excitată în funcție de cuvinte. Dar avem cuvinte polisemantice, care sunt în mai multe poziții pe creier. Cuvântul top care e polisemantic există și acolo unde e familia de cuvinte despre haine, că înseamnă partea de sus a îmbrăcămintei, e și unde înseamnă ierarhie, dar și acolo unde înseamnă vârf, clădire înaltă. Noi când citim avem un aparat semantic care ne face să alegem cuvintele cu semnificația lor potrivită. Pentru ca imaginea noastră, citind, să aibă coerență.

Limbajul nu e localizat undeva în creier, se află în rețea

– Și cum antrenăm acest aparat semantic, prin lecturile relevante de-a lungul vieții sau se formează automat din interacțiunile pe care le avem?

Lucrurile sunt de abia la început aici. Componenta semantică a limbajului nostru nu este studiată de foarte mult timp. Există semiologia, cercetată de filologi care, iată, astăzi este luată în discuție și de filosofi, dar și în neuroștiință, pentru că informaticienii au nevoie de ea ca să construiască motoare de căutare semantice. Când căutăm o propoziție pe Google să nu ne vină 3 milioane de rezultate, ci să vină unele contextuale. Deocamdată nu avem așa ceva. Ăsta este încă un mister al creierului nostru, pe care până acum îl explicam prin localizări clasice ale funcțiilor. Noi știam că centrii vorbirii sunt în emisfera stânga, unul în lobul frontal, altul în lobul temporal. Sunt două centre, de expresia și înțelegerea vorbirii, fiindcă erau, clinic vorbind, efecte diferite, în funcție de care dintre ele era lezat. Dar ele nu sunt localizate, s-a descoperit recent, sunt huburi în rețea, și când afectezi un hub există posibilitatea ca funcția să fie preluată fie în emisfera cealaltă, ca la stângaci, fie în apropiere. S-au dezvoltat tehnici de recuperare noi legate de cercetările acestea de neuroplasticitate. Dar ca să înțelegi această neuroplastificitate ai nevoie de știința rețelelor, care este legată de Internet ca un model experimental, unul mult mai simplu decât rețeaua neuronală – începe să creeze o breșă în capacitatea noastră de a înțelege ceea ce se întâmplă. Poate uimesc comparațiile cu tehnologia informației, dar nu ar trebui, pentru că cercetarea neuroștiinței astăzi se face într-un mod interdisciplinar.

Se dă o luptă globală pentru descoperirea calculatorului cuantic

Acum cinci ani, în 2013, a început un mare proiect – Human Brain Projecte – în Europa, cu fonnduri europene, și tot în 2013 Obama a lansat în SUA – Brain Iniatiative, dar au și chinezii și japonezii propriile programe. Vorbim de deceniul creierului. De ce? Ce i-a făcut pe oamenii cu bani și cu putere de decizie să se focalizeze pe creier? De ce acum? Pentru că astăzi presiunea este în altă parte. Acum 70 de ani presiunea era pe energii înalte, particule elementare, bomba atomică cu hidrogen, și le-au făcut pe toate. Avem nevoie astăzi de calculatorul cuantic și aici revenim la creierul cuantic. Miniaturizarea în informatică, în tehnologia informaticii, urmează în câțiva ani să ajungă la dimensiunea atomului. Noi am tot asistat cum a tot crescut memoria prin miniaturizarea componentelor. În câțiva ani va ajunge la dimensiune atomului, iar ca să continue creșterea memoriei va trebui să ajungem subatomic, care este domeniul cuantic, care are alte legi. Dar avem deja un calculator cuantic care funcționează – creierul uman. De aici și interesul de a-l studia, chiar dacă finalitatea studiilor nu va fi declarată cea de a pune la punct calculatorul cuantic. Informatizarea societății face ca toate averile, toate codurile nucleare, toate secretele să fie protejate de coduri. Un calculator cuantic, cu capacitatea lui de procesare, ar sparge orice cod. Este o problemă de securitate de prim rang să poți păzi toate acestea.

– Sau să le poți accesa.

Da, așa este. Prin urmare, cineva va face primul calculator cuantic fezabil va avea o putere fantastică. Cum a fost și cu Microsoft, cu Apple, vor continua să conducă și să controleze producția și puterea.

– Se va face și următorul pas spre inteligență artificială, că bănuiesc că dacă ajungem la calculatorul cuantic, aceasta nu este departe.

Bineînțeles că asta va da un imbold, o creștere exponențială în sensul acesta. Pentru că estimările legate de calculatorul cuantic spun că va fi cu totul altceva. Există implicate în aceste proiecte și un consorțiu de universități, firme private, de robotică, de tehnologia comunicațiilor, ei sunt dispuși să finanțeze și cei din domeniul cercetării creierului profită. Problema este că sunt cercetări private, iar rezultatele cercetării nu sunt accesibile tuturor. Cum e și în tehnologia informației, unde nu aflăm despre avansarea în tehnologie decât atunci când apare gadgetul. Bluetooth-ul nu a apărut în reviste de specialitate, ci direct pe piață. Fiindcă se lucrează în domeniul privat, nu auzi nimic până nu apare. Dar chiar în primăvara aceasta, o hotărâre a Uniunii Europene a fost să se publice rezultatele din proiectele acestea cu finanțare europeană.

– Platformele Open Acces, Open Science cu finanțarea din fonduri publice va fi făcută publică.

Exact, dar este interesant cum se va desfășura acest proiect, pentru că în cel de cercetare a creierului trebuiau să se implice toate țările europene, plus altele, precum Israelul – dar cine credeți că nu participă?

– România și Bulgaria, după cum au anunțat cei de la Comisia Europeană.

Exact, da! Ca urmare au venit cei de acolo, fiindcă nu știu cu cine să vorbească, să vadă care este situația. Au văzut că în România noi nu avem structurată cercetarea în neuroștiințe. Nu există sub formă interdisciplinară. Avem neurologie, neurochirurgie, neurobiologie în diferite universități, dar nu sunt toate puse la un loc așa cum se întâmplă de 30 de ani în Vest. Și ei au venit, dar la cine să te duci, la neurochirurgi, la neurologi? La noi, funcționează concepția asta feudală că eu sunt cu feuda mea și nimeni să nu intre aici. Atunci cei de la UE s-au dus la Academia Română, iar aceasta a pornit din 2016 un grup, un institut al creierului, încercând să-i strângă pe toți cei preocupați la modul ăsta interdisciplinar de știința creierului. Am participat și noi, cu grupul nostru de la Iași, la prima conferință, am participat și la a doua și urmează acum a treia conferință. Urmează ca faza următoare să se realizeze facă un proiect pentru că banii europeni nu vin dacă nu demonstrezi că știi să faci și vrei doar să fii ajutat financiar. O să existe și la noi, iată, o alternativă, în al 11-lea ceas. Am vrut să facem și pe plan local ceva, iar anul trecut în octombrie am înființat la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, la Facultatea de Psihologie, Centrul de cercetare în neuroștiințe, un modul interdisciplinal și interinstituțional. Este un consorțiu de specialiști și resurse de la Institutul de Psihiatrie, Spitalul de Neurochrurgie, UAIC și Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni”, pentru că au un departament foarte bun de cercetare în nanotehnologie.

Și memoria este dispersată în tot creierul

– Ați tot vorbit despre progresul din știința tehnologiei informației. Credeți că există aplicații pe neuroștiințe pornind de la acele descoperiri?

Paralela între tehnologa informației și creierul uman este tot mai pregnantă. Deja știința rețelelor se aplică și în rețeaua internet, și în cea neuronală, și în rețeaua de celule. Se pare că întreaga realitate este o rețea complexă de rețele. Problema este că dezvoltarea din tehnologia informației este uimitoare, dar de ce a avut viteza asta de dezvoltare? Pentru că nu s-a făcut în academii, în societăți științifice. Bil Gates a plecat din universitate, Mark Zuckerberg la fel, cercetările s-au făcut în centre private, unde nu au existat blocaje, discuții interminabile că șeful nu e de acord cu chestia asta. Trebuia doar să rezolvi o problemă cu finanțarea existență și în felul ăsta s-a progresat fără niciun fel de frâne. Foarte multe elemente din tehnologia informației nu sunt, din punct de vedere al tehnologiei, științe ingurgitate, înțelese, extrapolate asupra celorlalte domenii. Pentru că legile după care funcționează tehnologia informației sunt legi fizice. Avem rețeaua Internet, avem cloud-ul, avem serverele, huburile, dacă le-am aplica asupra rețelei neuronale am putea să vedem lucrurile mult mai clar și asta se face în consorțiul nostru. Și vă dau un exemplu. O mare enigmă a fost „unde e localizată memoria?”. Pe parcurs, cu toate încercările cercetătorii nu au reușit să identifice o localizare a memoriei. Iar ultima viziune a neuroștiinței despre memorie este că aceasta este disperată în tot creierul. Nu e o expresie științifică, dar așa sunt văzute lucrurile.

– Atunci cum am explica amnezia?

Explicația o dă știința rețelelor. Dacă noi căutăm o frază pe Google, informația este dispersată în mai multe servere și primim șapte milioane de răspunsuri. Dar de unde vine informația asta? Din rețea, din serverele care sunt în așa zisul cloud. Așa vine și memoria din creier, este dispersată în diferiți centri, dar poate fi accesată cu anumiți algoritmi în care se creează memoria pe care se bazează existența și personalitatea noastră .

– Și ca în teoria hologramei, fiecare centru deține întreaga memorie sau trebuie să lucreze în paralel?

Asta rămâne de văzut; suntem încă la început, iar tehnologia informației ne poate ajuta să înțelegem niște lucruri altfel de neînțeles.