După 30 de ani
Un fapt e cert! Am (re)devenit mai munteni, mai ardeleni, mai moldoveni decât eram înainte de 1990. Într-o atare situaţie, unitatea (funcţională a) teritoriului românesc, fundamentată la Bucureşti încă de la Unirea Principatelor, şi mai ales după Unirea de la 1918 şi clamată „pe toate fronturile” este departe de a fi o realitate.
Au trecut trei decenii de la declanşarea mutaţiilor structurale agresive în societatea românescă induse de libertăţile politice şi sociale regăsite în decembrie 1989. Am traversat şi traversăm o perioadă a descompunerii vechilor relaţii economice şi sociale şi de recompunere a lor pe baze noi determinate de concurenţă, care se manifestă, din ce în ce mai pregnant, la toate nivelele taxonomice ale structurilor sistemului teritorial românesc.
Dacă timp de mai bine de patru decenii provinciile au fost nevoite să urmeze o cale egalizantă şi omogenizantă în interiorul unor frontiere închise, unde Bucureştii reprezentau polul unic de putere teritorială, dar şi „hubul” legăturilor anemice cu exteriorul, momentul decembrie 1989 a însemnat o breşă în această logică a proiectului sistemului teritorial naţional al autorităţilor comuniste. Deschiderea frontierelor şi înscrierea României pe orbita nucleului dur al UE a produs o divergenţă majoră. În această nouă ecuaţie teritorială, desfiinţarea CAER – structura în logica căreia funcţiona o bună parte a economiei ţării noastre – a afectat totalitatea elementelor sistemului teritorial naţional.
Prin replierea sectorului industrial, aşezările urbane s-au constituit în segmentul, poate cel mai afectat al întregului sistem de aşezări. Unele dintre acestea s-au văzut brusc lipsite de sursa lor de dezvoltare, fiind atinse astfel în raţiunea existenţei lor urbane. Doar consignaţiile şi micul comerţ de bâlci păreau a asigura supravieţuirea celor mai multe dintre oraşele medii şi mici ale României. Drept răspuns al acestor fenomene, într-o primă fază, ce a ţinut până în prima parte a deceniului trecut, am asistat, aproape neputincioşi, la o alveolare a sistemului teritorial românesc, la o recompunere uneori la limita grotescului şi aproape „medievală” a acestuia. Această recompunere s-a făcut deseori ieşind din logica modelelor pe care le credem contemporane, putând fi asimilată unei „exhumări” ale unor tipuri de structuri teritoriale pre-moderne, în care elementele urbane s-au văzut obligate să-şi reconfigureze profilul funcţional şi aria lor de atracţie. Această stare de dezechilibru sistemic a indus discontinuităţi profunde în evoluţia generală a sistemului românesc de aşezări, dând naştere unor forme de manifestare spaţială imprevizibile, hibride, prin emergenţa localului şi (în cele din urmă) a nivelului scalar regional.
O dublă sursă a alimentat emergenţa nivelului scalar regional – forţele teritoriale interne, impulsionate de capacitatea de rezilienţă mai mare a oraşului regional, dar şi globalizarea incipientă a structurilor ce compun sistemul teritorial naţional. Acest fapt poate fi demonstrat şi de statistica economică şi demografică a ultimilor decenii. Dacă în 1992 (anul recensământului cel mai apropiat de finalul epocii totalitare), Bucureştii era urmat, conform proiectului teritorial al autorităţilor comuniste, de şapte oraşe secundare (trei aflate pe o orbită periferică – Iaşi, Cluj şi Timişoara şi 4 situate la aproximativ 200 km de Capitală – Constanţa, Galaţi, Braşov şi Craiova), ultimile statistici relevă faptul că oraşele situate la distanţă mare faţă de Capitălă, ce au reuşit să-şi consolideze hinterlandul regional (Cluj, Timişoara şi Iaşi) s-au detaşat în ierarhia urbană.
Un fapt e cert! Am (re)devenit mai munteni, mai ardeleni, mai moldoveni decât eram înainte de 1990. Într-o atare situaţie, unitatea (funcţională a) teritoriului românesc, fundamentată la Bucureşti încă de la Unirea Principatelor, şi mai ales după Unirea de la 1918 şi clamată „pe toate fronturile” este departe de a fi o realitate. Regionalizarea este din ce în ce mai prezentă în viaţa politică, socială şi culturală a teritoriului românesc (de la regionalizarea economiei României şi a comportamentului electoral şi până la generalizarea utilizarii în media românească a titulaturii provinciilor). Toate acestea relevă divergenţa evoluţiilor sau poate căutarea unui nou echilibru al organizărilor sistemelor teritoriale.
George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
