„Nu cred că vom vedea în Biserica ortodoxă Sfânta Liturghie săvârşită de o femeie”
Constantin-Iulian Damian este lector universitar al Facultăţii de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iaşi, doctor în Istoria religiilor. Pentru teza sa de doctorat, intitulată „Tehnici de manipulare specifice noilor mişcări religioase”, a primit distincţia Magna cum laude.
Acessta a obţinut o bursă de cercetare la Universitatea Konstanz din Germania, unde a studiat probleme legate de etica islamică vizavi de eutanasie şi avort, iar în România, în cadrul unui postdoctorat, a realizat o lucrare de cercetare cu privire al interpretarea spirituală a bolii. Lucrarea sa de masterat s-a intitulat „Secte sinucigaşe”, iar lucrarea de licenţă a avut drept temă problematica „New age”. La facultatea de Teologie este la catedră din anul 2006, fiind preparator universitar suplinitor, anterior fiind coordonator de programe la Institutul Ecumenic „Sfântul Nicolae”, ghid de turism la Centrului de Pelerinaj „Sf. Parascheva” şi bibliograf la Biblioteca Judeţeană din Iaşi.
– În discuţiile cu privire la ora de religie, mulţi dintre cei care contestă această materie au propus înlocuirea ei cu Istoria Religiilor. Ca profesor de Istoria Religiilor, cât de viabilă consideraţi această propunere, mai ales la clasele mici?
Mai ales la clasele mici cred că (n.r: Istoria Religiilor) are potenţialul de a crea confuzie în rândul copiilor. Şi o confuzie spirituală, dar şi o confuzie intelectuală, pentru că încep la un moment dat să amestece lucrurile. Este ca şi atunci când se învaţă scrierea. Copilul când începe să scrie, face asta din toate direcţiile, nu neapărat de la stânga la dreapta. Ei, dacă în contextul acesta l-am învăţa să scrie în paralel şi în limba română, şi, de pildă, în limba arabă, unde se scrie de la dreapta la stânga, el care oricum nu are o regulă certă atunci când face înşiruirea de litere, atunci le amestecă teribil. La fel şi cu Istoria religiilor la clasele mici. Ei neavând un reper, un reper care, desigur, se poate schimba potrivit opţiunii proprii. Când ajung la o anumită vârstă aceştia pot alege şi poate că Istoria religiilor îi ajută să aleagă, dacă vor lucrul acesta, însă până la un punct acest reper este foarte necesar, tocmai pentru că îi fereşte de nişte confuzii care generează sincretism, iar pe de altă parte şi de o oarecare relativizare.
– Au cu ce compara.
Exact, au cu ce compara. Şi de bine, dar şi cu lucruri pe care pe ei nu-i satisfac, dar asta când vor ajunge la vârsta adolescenţei sau la maturitate. Este greu să pui pe un copil să aleagă dacă el crede Judecata de apoi sau în Reîncarnare.
– Şi atunci de la ce vârstă s-ar putea studia Istoria religiilor?
Există în programa actuală, la liceu, câteva teme, câteva lecţii pe care profesorii de religie, teoretic, le parcurg şi care vizează islamul, hinduismul, budismul, toate marile religii ale lumii contemporane. Din punctul meu de vedere ca istoric al religiilor aceste ore nu sunt suficiente. Sau altfel spus, programa aceasta a fost creată pornind de la realităţile din urmă cu un deceniu, atunci când pluralismul religios, cel puţin în România, nu era un fapt concret. Ei bine astăzi, vedeţi, cum se circulă şi de aceea ar fi bine ca un tânăr, atunci cânt termină liceul, să poată să facă o disctincţie în privinţa religiei între ce înseamnă creştinismul, ce înseamnă budismul, ce înseamnă islamul, cunoscându-le un pic mai îndeaproape. Poate că an de studiu al Istoriei religiilor nu ar fi ceva hazardat.
– Unii părinţi se plâng că o oră pe săptămână e prea mult pentru educaţia religioasă. Comparativ cu alte culturi şi religii, unde ne-am situa?
Depinde şi de contextul în care funcţionează acest curriculum. Noi trăim, teoretic, într-o societate seculară şi secularizată, ba chiar şi secularizantă. Acum, mai puţin de o oră de religie pe săptămână nici nu ştiu dacă se poate. Acesta cred că este minimum. Comparativ cu alte culturi, desigur, dacă este să mergem în direcţia islamului, acolo este clar că ponderea este mult mai mare. Însă în multe alte spaţii educaţia religioasă este primită într-un sistem, nu în exclusivitate, însă în anumite cazuri este primită într-un sistem paralel. Sigur, chiar şi în spaţiu european. Cunoaşteţi că sunt acele şcoli de cateheză în bisericile catolice, în bisericile protestante. Aici, această oră de religie este menită, cel puţin să-i conştientizeze pe copii de dimensiunea religioasă a vieţii lor şi totodată de importanţa pe care religia, în contextul nostru creştinismul ortodox, Biserica creştin ortodoxă, le-au avut în cultura noastră naţională sau în istoria României. Nu ies doctori în teologie, să nu se sperie cineva, şi nu ai timp să îndoctrinezi un copil într-o oră pe săptămână. După cum dacă ar avea o oră pe săptămână de istorie, atunci cu siguranţă nu ar ieşi copiii nişte istorici. Ar avea doar nişte repere. Credă că o oră de religie pe săptămână este poate chiar prea puţin, este cu siguranţă prea puţin, iar mai puţin nu se poate.
Societatea străină este una atee, însă persoanele sunt religoase
– Având în vedere că aţi studiat teologia peste hotare, cum privesc străinii religia? Este Europa Occidentală atât de îndepărtată de religie pe cât suntem tentaţi să credem?
Aici aş îndrăzni să spun că societatea este una atee, însă indivizii, ca să mă exprim sociologic, sau persoanele, ca să mă exprim teologic, sunt religioase. Sigur, vedem în societate, de pildă în spaţiul francez, o societate care respinge simbolurile religioase afişate în spaţiul public sau ostentativ pe stradă, însă, totodată, mulţi dintre francezi au o viaţă religioasă. Sigur, când spun viaţă religioasă nu mă refer neapărat la o viaţă religioasă tradiţional creştină. Aici poate fi înţeleasă şi practicarea yogăi, şi meditaţii de toate felurile, sigur, în această supă diluată a New age-ului, însă instinctul acesta religios al omului, cu ghilimelele de rigoare, se manifestă încontinuare, doar că nu o face în spaţiu public, ci în spaţiul privat.
– Deci impresia aceasta a noastre este pentru că nu o vedem, religia fiind păstrată într-un spaţiu intim.
Exact. Drept dovadă sunt toate aceste programe, traininguri, cursuri şi aşa mai departe, cu coţinut religios, repet, de yoga, feng shui, cristalo terapie, reîncarnare şi exemplele pot continua, care au public, însă nu este o iniţiativă privată aceasta.
– Aţi vizitat moscheea din Iaşi şi aţi interacţionat cu musulmani din Iaşi. Cum priviți conflictul, de cele mai multe ori artificial, dintre ortodocşi şi musulmani? Sau reticienţa ortodocşilor faţă de musulmani?
Aş dori să răspund la această întrebare cu o precizare. Noi, creştinismul ortodox, am avut contacte cu islamul ceva mai îndelungate decât a avut creştinismul apusean, fie cel catolic, fie cel protestant. Ei bine, observaţi că astăzi nu există tensiuni între Biserica ortodoxă, indiferent că este din Grecia, România sau Rusia şi spaţiul musulman. Sigur, când spun că nu există tensiuni mă refer la faptul că nu îşi aruncă reciproc proiectile de nicio natură, inclusiv în ceea ce priveşte discursul anti musulan. Aici trebuie să recunoaştem că avem şi noi, în România, un astfel de discurs anti migraţie, anti islam, anti moschee, anti de toate, însă el este minoritar. Pornind de la această premisă, doresc să accentuez un lucru, faptul că ceea ce se întâmplă astăzi este un conflict nu între islam şi creştinătate, este un conflict între ţări preponderent musulmane şi occidentul european fost imperialist. Doar că religia, în conflictul acesta care este unul şi politic şi economic şi ideologic, religia este instrumentalizată pentru a spori implicarea oamenilor. Şi de o pare, dar şi de cealaltă. Dacă un tânăr musulman detonează o bombă cine ştie pe unde, el nu este un tânăr care era sărac lipit la el în ţară, ci el este un musulman care nu atentează la o economie capitalistă care i-a secătuit ţara, desigur, în urmă cu un secol, cu 50 de ani sau mai recent, ci atentează împotriva creştinismului şi asupra valorilor sale, iar atunci implicaţia emoţională este mult mai serioasă. În spaţiul nostru românesc observaţi însă că este linişte şi pace ca să zic aşa, pentru că deocamdată, şi sper ca acest deocamdată să nu aibă dimensiune profetică, religia nu a fost instrumentalizată în acest sens. Şi în plus noi nici nu am avut ambiţii imperialiste vreodată. Bineînţeles, nu putem să facem abstracţie de situaţia Ciprului, acea împărţire a insulei între Grecia şi Turcia, care la fel, uneori, a fost instrumentalizată ca o împărţire între creştinătate şi islam a unui teritoriu care fusese creştin ortodoxpână nu demult. Per ansamblu, nu s-a produs această ideologizare a religiei şi instrumentalizare a ei într-un sens violent în spaţiul nostru şi sper nici să nu se întâmple.
– Această instrumentalizare a religiei poate fi deci comparată cu atitudinea pe care o au, de exemplu, englezii faţă de orice neregulă făcută de români şi dau impresia că infractorii români sunt peste tot.
Sigur, din câte ştiu, cifrele infirmă astfel de perspectivă, cum că românii ar fi cei mai mari infractori ai Marii Britanii în prezent. Nu este aşa, doar că este o psihologie a ţapului ispăşitor, trebuie să fie cineva vinovat pentru tot răul care se întâmplă, iar dacă nu sunt românii, atunci este imigrantul musulman. Sigur, Marea Britanie nu prea poate spune foarte multe împotriva imigrantului musulman, de aceea este mai la îndemână imigrantul român, care oricum nu se simte discriminat pentru că este cetăţean al Uniunii Europene, este creştin, este monogam. El nu poate reclama că este discriminat.
În teologie se poate găsi o justificare a suferinţelor
– Aţi participat la un proiect de cercetare despre interpretarea spirituală a bolii şi relevanţa sa în abordarea actului medical. În opinia dumneavoastră, cât de mult contează în actul vindecării credinţa?
Cu siguranţă că ajută. Şi aici nu vreau să fac referire la vindecări miraculoase. Nu doresc să intru în sfera aceea, ci vreau doar să spun că religia îi oferă omului explicaţii privind suferinţa sa. Şi când spun religia mă refer la majoritatea religiilor lumii. Atunci când asupra lui se abateo suferinţă, venită pe nepusă masă, fără ca el să îi cunoască ideologia, atunci sufletul său, psihicul său, trăieşte mult mai conformtabilcu acea suferinţă dacă îi găseşte şi un sens şi o justificare. Pentru un om adult este mai simplu. S-a îmbolnăvit de o formă a unei bili grave, poate o formă de cancer, pentru că a avut un regim de viaţă dezordonată, pentru că s-a expus la tot felul de radiaţii, poluare, etc. Însă atunci când vorbim despre suferinţa celor nevinovaţi, şi mai ale părinţii lor, au nevoie de explicaţii. Iar aceste explicaţii, şi-au dovedit-o mii de ani de existenţă umană, pot fi găsite preponderent în sfera religioasă. Şi atunci când ştii că ceea ce se întâmplă cu tine are un sens, că nu eşti, pur şi simplu, o victimă a hazardului, mult mai uşor este depăşită această suferinţă şi cred că şi medicii sau personalul medical, dacă ar conştientiza importanţa acestui factor atunci cu siguranţă l-ar folosi mult mai des, mult mai des l-ar aborda pe cel suferind şi din această perspectivă. Desigur, mai departe psihilogii sau cei care se ocupă de această sferă a interacţiunii pot dezvolta problematica încât medicul să poată folosi dimensiunea religioasă şi în eventualitatea unei vindecări, nu doar a unei explicări a ideologiei bolii.
– Au fost cazuri de credincioşi, e drept, în special din rândul cultelor protestante, care au refuzat ajutorul medical, mizând exclusiv pe credinţă. Cât de greşită este această abordare şi care este atitudinea Bisericii?
Atitudinea Bisericii este evidentă. Vă dau exemplu doar de la nivel local spitalul şi policlinica Providenţa. Sunt aşezăminte ale Bisericii, unde activează medici dintre cei mai compentenţi care lucrează la însănătoşirea omului. Deci nu avem şi nu există o perspectivă fatalistă în creştinismul ortodox. Acum să nu ne acuze cineva că avem o identitate şi o atitudine conservatoare. Asta se întâmplă în majoritatea religiilor. De pildă şi în islam, care este o religie unde doctrina predestinării ocupă un loc reprezentativ. Şi Mahomed spune că „Încrede-te în Allah şi priponeşte-ţi cămila” sau în alt loc „şi leagă piciorul cămilei”, adică atunci când este rănită. Ceea ce poţi tu face ca şi om trebuie să faci, iar acolo unde puterea omenească este depăşită desigur că intervine şi Dumnezeu. Iar în cazul nostru, Dumnezeu lucrează prin oamenii săi. Care oamenii săi pot fi preoţi, pot fi medici, pot fi asistente medicale, pot fi profesori.
Globalizarea care vine ca un tăvăluc poate justifca luări de poziţie, care pot fi şi violente
– Globalizarea, printre altele, aduce la un loc o multitudine de credinţe, religii şi culturi? Credeţi că pe măsură ce globalizarea se va accentua vor exista din ce în ce mai multe conflicte sau din contră, acestea vor fi tot mai puţine şi vom învăţa să ne acceptăm?
Depinde globalizarea şi ce face ea, dar şi cum este percepută. Dacă ea este percepută ca un tăvăluc ce vine să uniformizeze, să aplatizeze, să aducă la un loc religii, culturi, limbi, neamuri şi aşa mai departe, pe care să le amestece precum într-un blander, ca mai apoi să iasă ceva cu o identitate nouă, în care toate celelalte identităţi s-au pierdut, atunci cu siguranţă că ea va aduce conflict, va produce conflicte. Nimănui nu-i place să-şi piardă indentitatea în acest mod. Sigur, poate fi atât de insiduos să o faci şi pe nesimţite, însă cu sigurană că sunt oameni care, mai devreme sau mai târziu, că le este luat ceva, sau, mai poetic, cineva le trage preşul de sub picioare şi se prăbuşesc aşa, într-un neant. Uneori asta ar justifica nişte luări de poziţie, luări de poziţie care pot fi şi violente. Pe de altă parte, dacă globalizarea ar însemna o aducere împreună a oamenilor, fiecare cu propria identitate, şi aici mă refer inclusiv la identitatea religioasă, ar însemna crearea unui cadru în care să trăiască paşnic, să muncească paşnic, să aibă familii tradiţionale, şi când spun familii tradiţionale mă refer la identitatea fiecăruia, atunci nu cred că ar fi cineva nemulţumit. Nu cred că s-ar supăra un creştin ortodox pentru că, datorită globalizării, el poate să circule de la un capăl la celălalt al globului sau datorită globalizării el poate să muncească şi să câştige mai bine. Asta ţine strict de globalizare şi de ce vrea ea.
– Sau de cum o construim noi.
Aici este problema, pentru că de multe ori vorbim de globalizare, şi asta am şi vrut să subliniez, ca despre ceva străin nouă. Globalizarea este ca un răsărit sau ca un apus care vine de undeva, din neant şi asta este. Noi suntem victime sau suntem nişte potenţaţi ai ei. Ei bine nu, globalizarea o construim noi, ca umanitate. Iar dacă facem o globalizare după chipul şi asemănarea noastră, fără a ne asuma rolul de Creatori, atunci aceasta va fi foarte umană şi fiind una foarte umană îi va sluji omului, inclusiv în a-şi atunge şi destinaţia lui finală, adică desăvârşirea sau mântuirea şi nu este ceva incompatibil cu dimensiunea religioasă
– De asemenea, în contextul globalizrăii şi a uşurinţei cu care ne putem informa sau călători, cât de relevantă mai este activitatea de misiune a Bisericii?
Cred că ar trebui să schimbăm premisele de la care porneşte misiunea Bisericii. Există o tensiune alimentată de dorinţa Bisericii de a converti toţi oamenii de pe Pământ. Sigur, aici ne întoarcem la ceea ce am vorbit despre globalizare. În momentul în care atribuim aceeaşi valoare de adevăr pentru tot ceea ce există în lumea asta, mă refer şi din punct de vedere religios, atunci vorbim de acea globalizare care uniformizează. Biserica, prin misiunea ei, propune un adevăr. În cazul Bisericii ortodoxe, nu au fost tensiuni create de un prozelitism agresiv inclusiv la noi acasă. Vorbim de o misiune în interiorul Bisericii şi de o misiune în afara ei, pentru neortodocşi. Asta nu are de aface cu un soi de indiferenţă a Bisericii sau de neasumare a misiunii, ci Biserica se propune sau îşi propune adevărul. Cine doreşte să-l accepte, bine, cine nu, atunci nu, iar din acest punct de vedere întrebarea poate să primească şi următorul răspuns: globalizarea crează un spaţiu de misiune, şi aici nu mă refer la nişte misionari care merg din uşă în uşă, cum avem exemplul unor culte din România contemporană sau din occident, ci mă refer la a circula mesajul Bisericii cum nu cred că s-a mai întâmplat vreodată în istoria umanităţii. Nu ştiu dacă, de pildă, cineva din Australia să vadă Sfânta Liturghie de la Cuvioasa Parascheva din Iaşi într-o duminică atunci poate să o facă fără nici o problemă. După cum la fel de bine poate să nu o facă. Poate accidental să intre şi apoi să înschidă pentru că îl deranjează. Prin urmare, din punctul meu de vedere, aici nu pot să văd decât avantaje. În plus, Biserica nu se cuantifică prin numărul convertiţilor.
– Se vorbea recent de construirea unei Biserici ortodoxe în Japonia. Cât de mult succes ar putea avea o biserică ortodoxă acolo, în contextul în care religia la japonezi e mai curînd ceva cultural, nu spiritual?
Sigur, Japonia este un caz aparte şi este un caz aparte fără a detalia foarte mult în câmpul religios general pentru că Japonia vine şi contrazice o idee susţinută de către foarte mulţi adepţi ai teoriei că sunt religioase ţările sărace, însă pe măsură ce oamenii sunt mai bogaţi, atunci importanţa religiei în societate şi în viaţa personală scade. Spuneam că Japonia şi Statele Unite ale Americii contrazic această perspectivă. De pildă, Japonia este o ţară cu un nivel de trai destul de ridicat şi totuşi dimensiunea religioasă ocupă un loc foarte important. Acum când spunem că sunt mulţi atei, trebuie puţin să nuanţăm această etichetă, având în vedere că vorbim de un spaţiu care este, în bună parte, budist şi în bună parte shintoist. Pentru a exemplifica, atunci când se ridică un zgârie nori în Tokyo este chemat preotul shinto să sfinţească locul şi nu cred că au în presă reacţii de genul celor mioritice precum că sunt superstiţioşi. Atunci când o importantă companie de automobile lansează un model nou, prima maşină ieşită de pe linia de asamblare este dusă la templul shinto şi binecuvântată. Acum, prezenţa Bisericii ortodoxe ruse acolo, odată, în contextul acesta poate fi ceva, iar în al doilea rând există o istorie a creştinismului rusesc în Japonia. Adică au vreo 150 de ani de existenţă oficială. Sigur, Japonezii au fost iniţial reticienţi faţă de creştinism. Creştinismul venea cu nişte valori care nu se aliniază neapărat cu valorile culturii japoneze. Însă, pe de altă parte, bisericile creştine, pentru că nu este prezentă doar Biserica ortodoxă prin cea rusă în Japonia. Avem şi noi o parohie românească ortodoxă în Japonia şi este păstorită chiar de către un absolvent de la Iaşi. Sigur, ea se adresează preponderent românilor din Japonia. Întorcându-ne la Biserica rusă, aici îmi place să cred că este doar o continuare firească a unei istorii care deja devine seculară, o istorie a creştinismului ortodox pe meleagurile Japoneze şi nu vreau să-i atribui cine ştie ce implicaţii geopolitice, care bănuiesc că ar fi deplasate.
Există grupări religioase care confundă misiunea cu marketingul
– Teza dumneavostră de doctorat s-a intitulat „Tehnici de manipulare specifice noilor mişcări religioase”. În cazul ortodoxismului, am putea spune că scopul scuză mijloacele dacă reuşim să atragem pe cineva spre ortodoxism?
Răspunsul este nu. Atunci când vorbim de manipulare vorbim despre despre nişte mijloace insidioase dacă vreţi, care ţin de ştiinţele comunicării. Nu e nimic magic, ezoteric în asta, nişte mijloace insidioase de a convinge pe altcineva. De ce m-am referit la fenomenul neo religios? M-am referit aici la acele grupări care confundă misiunea sau transmiterea unui mesaj religios cu marketingul. Însă, în Biserică, pentru creştinismul ortodox, în ortodoxie, nu există aşa ceva. Iar dacă s-a întâmplat atunci să-i fie ruşine celui care a făcut-o! Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie, scrierile părinţilor, cei care vorbesc depre transmiterea Adevărului, a mesajului creştin, nicăieri nu se trimite la asfel de practici, nu sugerează că scopul scuză mijloacele, iar atunci, dacă poţi manipula un pic, fie discursul, fie realitatea ar fi excelent. Nu. La fel după cum mesajul este transmis onest, tot la fel de onest drebuie dobândită şi convingerea celuilalt. Nu cred că cineva ar trebui să se teamă că Biserica ar manipula. Dacă este să o facă cineva sau dacă o face cineva atunci nu e ortodox, înseamnă că nici măcar nu este creştin sau nici măcar un om religios, ci un profitor, un manipulator.
– Ar putea fi practicată yoga strict ca o formă de mişcare, fără componenta religioasă şi, în acelaşi timp, să fii un bun creştin?
Întrebarea deschide un câmp de analiză foarte larg. Sintetizând însă, există o distincţie în ceea ce este yoga în spaţiul oriental, şi ceea ce am făcut noi ca occidentali din yoga. În orient yoga este un exerciţiu mistico-religos prin excelenţă. Nu faci yoga pentru abdomen, nu faci yoga pentru tranzit intestinal, pentru articulaţii sau muşchi sau concentrare, ci faci yoga pentru că acest exerciţiu este inclus într-un sistem religios mai larg şi reprezintă una din căile ce te pot duce spre desăvârşire, eliberare, iluminare. Noi ce am făcut? Am adus yoga în occident, mai ales în acea infuziune orientală a anilor ’60-’70, însă cu tot sistemul din spatele ei nu avea cum să prindă, pentru că yoga în orient înseamnă şi post, înseamnă şi o moralitate foarte înaltă, înseamnă şi renunţări la diverse lucruri care ne plac nou, la distracţii, la abuzuri de substanţe. Şi atunci ce am făcut? Am desacralizat yoga, am epurat-o de tot ce era religios şi spiritual. Nu putem spune că de tot ce e spiritual, pentru că o anumită doză a rămas, însă este o spiritualitate difuză, palidă, care ajută doar la comerţ, o vinde mai bine, iar din acest motiv s-a creat percepţia că yoga în varianta asta pe care o avem noi în occident ar fi compatibilă cu orice fel de sistem religios. Ei bine, nu este aşa. În primul rând pentru că nu este yoga. Este ce vrea fiecare, fitness, bodybuilding, fiecare poate să-i spună cum vrea, dar nu este yoga. E un abuz de termeni. Iar în cel de-al doilea rând nu ar avea cum să fie compatibilă yoga autentică, dacă e să ne întoarcem în spaţiul oriental, cu creştinismul în ansamblul lui, nu doar cu ortodoxia. Pentru că porneşte de la nişte premise antropologice, cosmologice, teologice complet diferite. Întocându-ne la ce spuneam cu yoga ce a devenit un exerciţiu, a fost atât de desacralizată, este ca şi cum am spune noi că metania creştin ortodoxă este un exerciţiu care te ajută să faci un abdomen plat. Şi o rezumăm doar la asta şi începem să vindem metania prin diverse cursuri de o zi sau de o săptămână sau traininguri pe toate continentele lumii şi spunem că aceasta este soluţia miraculoasă pentru toate cele. Şi nu numai cu yoga a făcut noi aşa, ca societate. Întorcându-ne la acea globalizare care nivelează şi de asta trebuie să ne temem.
Trebuie să luăm învăţăturile lui Hristos şi cu ce ne place, dar şi cu ce nu ne convine
– Sunt mulţi tineri, în special din familii credincioase, care acceptă şi preţuiesc învăţăturile lui Iisus Hristos, dar sunt mai reticenţi în ceea ce priveşte miracolele săvârşite de El sau chiar naşterea miraculoasă. Sunt ei creştini, îşi pot găsi locul în Biserică?
Nu şi nu. În momentul în care eşti creştin înseamnă o credinţă integrală. Această perspectivă pe care aţi enunţat-o presupune o oarecare selectivitate. Sigur, acum nu cred că Iisus s-ar fi născut aşa cum spune Scriptura, să zicem că omul este mai sceptic, însă aceeaşi selectivitate apare şi atunci când Iisus a propovăduit ceva ce lui nu-i convine. Şi atunci poate să pună că: nu cred că a spus că oricine priveşte cu păcat deja a săvârşit adulter, nu mai cred nici asta. Atunci când are în vedere Pătimirea lui Hristos, nu-i place pentru că îl afectează emoţional şi schimbă postul, la fel, o lasă deoparte, şi atunci ne întrebăm ce mai rămâne şi din Hristos ca Mântuitor şi ce mai rămâne din mesajul Lui? Pentru că noi luăm doar ce ne place, ce ne convine, însă s-ar putea să pierdem din vedere, şi pierdem cu siguranţă din vedere, imaginea completă. Mântuitorul a venit într-un context, s-a născut într-un fel anume, poate că Evangheliile nu sunt complete în a relata evenimentele, însă asta nu face din ele nişte falsuri sau închipuiri. Poate evangheliştii nu au crezut de cuviinţă să spună tot ce s-a întâmplat pentru că fiecare Evanghelie a avut un scop diferit, a fost scrisă cu un scop diferit. Ei bine, trebuie să o luăm integral, şi cu ce ne place şi cu ce nu ne place. Şi cu lucrurile fireşti pe care le-a făcut Hristos, dar şi cu minunile pe care le-a făcut El. Doar aşa putem să spunem că suntem creştini. Dacă nu suntem nişte oameni spirituali, ştim că a trăit la un momentdat, acum vreo 2000 de ani prin Israelul de astăzi, un fel de guru, un fel de Dalai Lama mai vechi, care a spus vorbe frumoase şi cam atât. Iar atunci mesajul hristic în viaţa noastră lipseşte cu desăvârşire. Aşa că nu sunt creştini şi nici nu ştiu dacă pentru ei Biserica ar avea vreo relevanţă. În contextul acesta în care nu crezi naşterea miraculoasă, nu crezi moartea şi Învierea, atunci pentru ce vii la biserică? Pentru că biserica, în cultul său, reiterează toate aceste evenimente. La fiecare Sfântă Liturghie o face. Atunci vii să asişti la ceva ce tu crezi că nu s-a întâmplat.
– Şi crezând doar în anumite învăţături poţi să te orientezi spre un curent filosofic poate.
Sigur, aşa s-a întâmplat când a început să fie evaluat mesajul lui Hristos din perspectiva asta, filosofică. Şi ce s-a zis: A, a fost în Egipt, pentru că ideile acestea le-am mai întâlnit şi în Egipt. A fost şi în India, pentru că aceste idei le-am întâlnit şi în India. Sigur, de acum de când au început să fie studiate tot felul de alte culturi arhaice e posibil să mai fi fost şi prin Australia, poate şi pe la inuiţi. Ideile acestea generale de înaltă moralitate le găsim pe la toate popoarele lumii într-o formă sau alta. Însă nu la toate popoarele lumii găsim pe Fiul lui Dumnezeu, Întrupat, Răstignit, Mort şi Înviat.
– Pregătirea laică din licee şi facultăţi formează un spirit critic care intră deseori în contradicţie cu înţelesul unor fapte narate în Vechiul şi Noul Testament. Există vreun spaţiu public de discuţie asupra acestor conflicte, un loc în care să poţi discuta deschis, sincer şi neconflictual cu reprezentanţii bisericilor creştine?
În spaţiul nostru nu ştiu să existe un loc public. Însă la nivel personal orice discuţie cu un preot, cu un duhovnic sau arhiereu este neconflictuală având în vedere aceste aspecte. Acum că este contrazisă naraţiunea biblică ce către descoperirile ştiinţifice sau, generic vorbind, ştiinţa actuală, acesta este un subiect ce poate fi privit din două perspective. O dată că există un conflic ireconciliant şi cele două nu au nimic de aface, nu se întâlnesc pe nicăieri. Şi aici dau drept exemplu perioada comunistă, în care, nu ştiu cum, iar psihologii sociali probabil ar trebui să facă o cercetare serioasă, oamenii au trăit foarte confortabil cu o disonanţă cognitivă teribilă. Pe de o parte la şcoală Pământul a apărtut într-un fel, omul a apărut în alt fel, iar la biserică, pe care eu o frecventam, ni se spune altceva, însă nu am trăit niciodată cu o tensiune interioară izvorâtă din aceste două perspective. Probabil asta şi pentru că întotdeauna am dat mai multă crezare unui adevăr neschimbător. Revenind, avem însă această tensiune, însă avem şi dialogul. Şi este un dialog, mai ales în timpurile mai noi, un dialog foarte pertinent care se poartă între religie în ansamblul ei, în contextul nostru teologie, şi ştiinţă. Şi asta pentru că în general noi privim doar o parte din realitate. S-a considerat că în primii ani ai acestui dialog că teologia trebuie să găsească în ştiinţă acele argumente care îi validează premisele. Aceasta nu este imaginea integrală, pentru că şi ştiinţa, mai nou, a început să găsească în teologie premise care, la fel, îi validează argumentele. Iar întorcându-ne la întrebare, în situaţia noastră, concretă, un spaţiu dedicat acestui dialog există în mediul academic, atât teologic, cât şi ştiinţific. Probabil suntem puţin deficitari, atât noi ca teologi, cât şi oamenii de ştiinţă care poartă acest dialog cu teologia, în a converti mesajul într-o manieră accesibilă publicului larg. De asta spun că în spaţiul public, din cunoştinţele mele, nu se desfăşoară acest dialog. Însă dacă urcăm o treaptă mai sus, avem conferinţe, avem reviste, avem seri de dialog, avem foarte multe astfel de mesaje, însă ele ar trebui accesibilizate pentru toată lumea.
– Cum apreciaţi implicarea BOR în susţinerea campaniei pentru modificarea Constituţiei referitor la familia tradiţională, în contextul politizării acestui subiect. Încearcă BOR să valorifice relaţiile politice pe care le poate accesa mai uşor? Este aceasta o dovadă a coabitarii necritice cu puterea politică, pentru care a fost deseori acuzată?
Nu sunt un politolog, iar politician poate cu atât mai puţin şi nici nu am nici un fel de implicare politică. Eu cred că orice partid ar fi condus România astăzi, într-un fel sau altul s-ar fi implicat în această campanie. Şi nu ar avea cum să nu o facă având în vedere că există câteva milioane de familii în România, iar într-o logică a democraţiei partidul acela conducător este partidul ce este trimis să conducă de către atâtea familii, familii tradiţionale cum spun unii, convenţionale sau cum vrem să le mai spunem. Nu ştiu dacă trebuie duse lucrurile în sfera asta a vreunei relaţii oculte între Biserică şi actuala putere politică, ci este pur şi simplu vorba de reprezentativitate. Asta ca să nu mai spun că probabil orice partid care vrea să se mai numească românesc trebuie să fie atent la acest aspect. Cum să o facă nu sunt eu în măsură să o fac, însă nu poate să fie ignorant şi să spună că nu ne interesează problema familiei. Repet, într-un fel sau altul. Întorcându-ne la întrebarea fundamentală, eu cred că Biserica s-a implicat atât cât trebuie, în sensul că până la urmă această campanie de schimbare a constituţiei a fost o iniţiativă cetăţenească, a societăţii civile, nu a Sfântului Sinod sau a vreunui ierarh. Acum, faptul că împărtăşeşte această iniţiativă aceleaşi valori cu cele ale Bisericii, faptul că Biserica a contribuit în acest demers tocmai din acest motiv, pentru că sunt valori comune, nu ştiu dacă asta ar trebui să stigmatizeze vreo parte sau cealaltă, adică ori Biserica ori societatea civilă. Ba eu cred că este un model de împreună lucrare.
– Deci se susţine mesajul, nu cine lansează mesajul.
Exact, Biserica susţine un mesaj şi mereu Biserica a susţinut, cu argumente Scripturistice şi Patristice şi chiar de natură antropologică căsătoria dintre bărbat şi femeie. Probabil că dacă nu s-ar fi implicat atunci ar fi fost o problemă. O problemă mare, pentru că nu era din filmul acesta. Trebuie să avem grijă la această discreditare care a apărut. Cei care susţin familia automat sunt nişte tradiţionalişti ortodocşi şi ortodoxişti fundamentalişti, iar Biserica trage dintr-o dată tot felul de sfori la nivel politic înalt ca să-şi îndeplinească interesul. Şi aşa sunt discreditate şi părţile implicate şi mesajul încât ne întrebăm ce rămâne.
– Clar, Biserica trebuie să îşi prezinte mesajul şi valorile, dar şi Statul trebuie să apere interesele celor care nu şi-ar dori o familie tradiţională.
Statul trebuie să reprezinte clar nu doar pe cei mai mulţi, dar şi pe cei puţini, pe cei mai puţini reprezentaţi şi reprezentativi, însă întotdeauna când face aceasta trebuie să aibă în vedere, iar aici întrăm în sfera aceasta a moralei post moderne, şi anume poţi să faci ce vrei, dar să nu superi sau să-l lezezi pe celălalt. Pe el sau valorile lui. Asta se aplică şi de la majoritate înspre minoritate, dar şi invers. Pentru că altfel ajungem la aceeaşi situaţie, luăm doar ce ne place. Iar Statul, sigur, ţine de datoria lui să fie atent şi la nevoile acestor minorităţi, de oricare natură ar fi ele, însă făcând aceasta nu trebuie nu doar să ignore, ci nu trebuie să lezeze majorităţii. Şi la fel şi invers, atunci când are în vedere valorile majorităţii trebuie să vadă dacă nu cumva ele spuberă minorităţile. Acesta este statul modern.
– Se poate ajunge la o discriminare pe care o poate face o minoritate.
Desigur că se poate, aşa cum există şi o discriminare pozitivă, încât uneori este mai util să fii minoritar pentru că ai mai multe şanse decât să fii majoritar. Cred că noi, ca ţară, încă nu am găsit acea cale de mijloc şi încă mai pendulăm de la o extremă la cealaltă. Şi de aici cred că a venit şi această iniţiativă cetăţenească şi de aici a venit şi dorinţa de a modifica acel articol din Constituţie, tocmai pentru a evita pendulările între cele două extreme. Însă, aşa cum ştim, cum se practică şi s-a practicat în Biserică, întotdeauna calea de mijloc este cea mai bună. Cred că Dumnezeu, la un momentdat, dacă nu a trimis, o va face, nişte oameni înţelepţi sau factori decizionali politici înţelepţi care vor şti cum să gestioneze inclusiv aveastă situaţie pentru că, desigur, şi puterea politică încearcă să obţină maximum de profit de aici, întorcându-ne la acel mare număr de familii votante.
– Deci nu Biserica caută capital de imagine, ci este invers.
Exact. Şi am mai spus, în orice sens am privi în realitatea actuală, inclusiv în cea creată de mass-media, cineva are de pierdut, iar cineva are de câştigat. Ei bine, cred că aici soluţia ar fi ca toată lumea din această ecuaţie să aibă de câştigat. Şi când mă refer la avea de câştigat nu mă refer neapărat la…. Poate pentru unii voturi, poate pentru unii statut social, iar pentru alţii o stabilitate şi din punctul acesta de vedere. Desigur, pare greu, însă şi căile şi lucărirle lui Dumnezeu sunt nebănuite. Se va rezolva situaţia, sunt convins!
– Este BOR deschisă discuţiilor privind hirotonirea femeilor? Vedeţi vreun viitor?
Depinde. Şi am fost tentat să răspund cu un nu categoric, însă trebuie să avem în vedere şi această hirotonie a femeilor ce presupune. Întotdeauna când ne referim la hirotonia femeilor luăm un exemplu anglican sau a altor biserici nordice şi ne gândim la femei episcopese. Însă trebuie să avem în vedere faptul că în Biserică primară de pildă existau femei hirotonite care erau diaconiţe. Şi aşa şi rămâneau pentru toată viaţa. Dar nu era acea diaconie sacramentală, care s-a păstrat până astăzi în Biserică, ci era o diaconie a slujirii. Diaconia era un soi de binecuvântare a lor pentru o slujire filantropică din Biserică. Şi, cine ştie, poate din punctul acesta de vedere va exista, dar nu va exista ca o formă de hirotonie sacerdotală. Eu nu cred că vom vedea în Biserica ortodoxă Sfânta Liturghie săvârşită de o femeie, şi nu pentru că femeia ar avea neputinţe în sine, ci pentru faptul că această realitate a fost consfinţită în Biserică de două mii de ani, însă o recunoaştere. Pentru că am ajunge într-o situaţie în care pur şi simplu această hirotonie, şi să nu-i spunem hirotonie pentru a nu crea confuzii, ci hirotesie, iar această hirotesie nu ar fi decât o confirmare şi o recunoaştere a rolului şi misiunii pe care ea, de facto, le are şi le împlineşte în Biserică. Dacă este să observăm, mai ales în viaţa parohiilor, femeile, de multe ori, sunt mult mai implicate decât bărbaţii în partea practică. Iar hirotesia ar fi de fapt, repet, o confirmare.
– Învăţământul universitar confesional nu este dublat în Romania de o abordare laică a religiei. Este greu de aflat în universităţile româneşti, de exemplu, motivele pentru care multe din scrisorile Sfântului Pavel din Noul Testament sunt disputate şi considerate de mulţi experţi din lumea academică occidentală ca nefiind ale lui. Credeţi că ar fi folositoare introducerea unei asemenea tratări academice?
Aici cred că trebuie un pic precizat ce înseamnă tratare academică. Pentru că o dată tratarea academică nu întotdeauna este echivalent sau sinonim cu obiectivitate. Iar în al doilea rând, o tratare teologică nu înseamnă neapărat subiectivism. În spaţiul academic sunt facultăţi de teologie, ortodoxă, catolică, protestante, care analizează sau se raportează prin diverse discipline la astfel de subiecte, să le spunem sensibile. Aţi dat exemplul scrisorilor Sfântului Apostol Pavel, iar eu cred că în majoritatea loc, cel puţin la noi se întâmplă, aceste subiecte sunt aduse în discuţie sau perspectiva care este prezentată, însă fără a le ignora pe celelalte, este creştin ortodoxă. După cum nici în occident perspectiva unei şcoli, şi nu mă refer teologice, ci şi la o şcoală laică, aspra unei scrisori pauline nu este aceeaşi cu perspectiva unei alte şcoli laice asupra aceleiaşi scrisori. Deci obiectivitatea pură nu există. Iar ea nu există nici în ştiinţele exacte, cum ne-am putea aştepta ca ea să existe în ştiinţele umaniste şi mai ales în ştiinţele teologice. Nu există un istoric a religiilor 100% obiectiv. Nu are cum să fie. Dacă este ateu atunci este clar că priveşte lucrurile printr-o perspectivă, dacă este agnostic atunci priveşte lucrurile printr-un semn de întrebare, dacă este credincios al vreunei confesiuni sau religii, atunci este clar că are propriul filtru. În fiecare şcoală de teologie există nişte filtre, doar că nişte filtre cu care sunt evaluate anumite astfel de situaţii. Însă asta nu face, cel puţin din dovezile care există deocamdată, nu face ca adevărul să fie cumva răstălmăcit, ci el este prezentat ca atare şi interpretat în cheie proprie. Desigur, poate că ar fi bine să avem şi în universităţile româneşti o prezenţă a studiului religiei ceva mai pertinentă. Aici nu mă refer la facultăţi de studii religioase, ci mă refer la anumite facultăţi la care s-ar preta astfel de discipline. Cum este antropologia, la filosofie ştiu că se face istoria religiilor, la jurnalism poate, pentru că trăind într-o societate atât de pluralistă din punct de vedere religios jurnalistul automat că ia contact cu diverse realităţi religioase, la litere. Cunoştinţe cred că ar trebui, iar aceste cunoştinţe pot veni aşa. Revenind la întrebare însă, cum nu cred că există obiectivitate 100% în nicio ştiinţă, pentru că suntem oameni şi adevărul absolut nu este la noi, la fel şi în această privinţă nu cred că rezolvă într-un fel sau altul acele mari semne de întrebare pe care unii cercetători, teologi sau nu, le pun pornind de la anumite texte scripturistice. Însă reţineţi că semnul de întrebare nu însemnă neapărat că respectivul text este un fals. Ci înseamnă că noi avem nişte nelămuriri privind sorgintea lui. E o diferenţă.
