Bibliotecile în era Facebook
Valorificarea reţelelor de socializare pentru a consolida identitatea şi prestigiul bibliotecilor constituie o temă explorată din ce în ce mai frecvent de specialiştii în ştiinţele comunicării şi nu numai. Interesul este legitimat, în primul rând, de puterea şi viteza de diseminare a tehnologiilor de comunicare online.
Multe dintre produsele electronice de ultimă generaţie, îndeosebi computerele, tabletele şi telefoanele mobile, includ ca aplicaţii de bază mai multe tipuri de servicii comunicative: poştă electronică, mesagerie, acces la diverse reţele de socializare. În al doilea rând, expansiunea fără precedent a internetului a facilitat crearea de identităţi virtuale atât pentru indivizi, cât şi pentru instituţii, iar acest proces de negociere a reputaţiei a atras schimbări remarcabile în stabilirea strategiilor de cristalizare a unor profiluri digitale recunoscute şi apreciate de diverse comunităţi de internauţi.
Este binecunoscut faptul că bibliotecile sunt atât beneficiare ale inovării tehnologice, cât şi furnizoare de cunoaştere menită să favorizeze apariţia de tehnologii noi. Dacă vom lua ca reper orice bibliotecă actuală, vom constata că solidaritatea dintre idei şi cuvinte, pe de o parte, şi tehnica de deservire a acestora, pe de altă parte, evidenţiază importanţa crucială, vitală a tezaurizării pe termen lung a informaţiei. Fiinţă gânditoare înzestrată cu limbaj şi cu abilitatea de a crea şi folosi unelte, omul a transformat acumularea de informaţii despre sine şi despre lume în cea mai eficientă tactică evolutivă de care specia noastră dispune. Cunoscând realitatea, putem proiecta scenarii plauzibile despre cursul posibil al unor evenimente, iar un viitor predictibil naşte speranţă şi oportunitate acolo unde incertitudinea şi nesiguranţa acţionează ca factori inhibitori.
Spre deosebire de celelalte tehnologii cu rol capital în evoluţia umană (scrisul, tiparul, mecanizarea, electricitatea ş.a.), care au fost integrate în alcătuirea instituţională şi în rutina procedurală a bibliotecilor, mediul digital tinde să imprime acestor instituţii infodocumentare o traiectorie întrucâtva diferită de orbita rolurilor tradiţionale: constituire, organizare, prelucrare, dezvoltare şi conservare de colecţii de documente şi baze de date, toate gestionate în manieră optimă pentru a le facilita utilizarea în scop de informare, cercetare, educaţie şi recreere. Perturbarea de echilibru trebuie căutată în concurenţa dintre informaţia de tip clasic, furnizată în principal prin reţeaua mondială de structuri infodocumentare, constituită în decurs de secole, şi cea de tip modern, pusă la dispoziţie prin reţeaua globală de dispozitive interconectate pe care o numim internet. În fond, internetul a preluat, a amplificat şi a remodelat unele din sarcinile-cheie ale bibliotecii, fiind, ca şi biblioteca, un produs de succes al ingeniozităţii omeneşti.
În acest cadru concurenţial, dezvoltarea locală, regională, naţională şi internaţională a unor colecţii digitale, concepute ca oglinzi ale colecţiilor tradiţionale, nu reprezintă, pentru bibliotecile de orice rang, un capriciu sau un lux, ci o firească adaptare la realitate. Aşa cum remarcă William H. Walters, în unul din numerele recente ale revistei Portal (vol. 18, nr. 3, iulie 2018, p. 415-422), publicaţie editată la Universitatea John Hopkins din S.U.A., convertirea scrierilor şi tipăriturilor în format digital este semnul unei mari migraţii informaţionale.
Aflate în miezul acestei mari migraţii, bibliotecile universitare vor căuta să discearnă esenţa celor mai bune practici de îngrijire a colecţiilor, pe fondul accelerării a patru procese care guvernează buna funcţionare a activităţilor biblioteconomice: 1. achiziţia tot mai scăzută de carte tipărită, 2. destructurarea unor colecţii, 3. transferul cărţilor în depozite pasive şi 4. înlocuirea cărţilor tipărite cu versiunile lor electronice (e-book-uri). De altfel, în articolul intitulat „The Death and Migration of Book Collections in Academic Libraries” se arată că celor patru clase de migraţie informaţională cu care se confruntă deja bibliotecile universitare li se adaugă şi altele: apariţia unor noi formate electronice de documente, tendinţa editorilor de a publica cărţi mai puţin voluminoase, deci mai puţin costisitoare, practica autorilor de texte ştiinţifice (dar nu numai) de a publica articole cu impact rapid şi precis măsurabil în defavoarea publicării de cărţi ş.a. Pe scurt, lumea digitală provoacă bibliotecile să îşi reconfigureze arhitectura informaţională şi de servicii, în acord cu deziderate şi mize specifice mediului online: accesibilitate, simplitate, gratuitate, multiculturalitate, multimedialitate.
În acest joc dinamic de forţe, în care vectorul conservator este constituit de colecţiile de documente deja acumulate în biblioteci şi gestionate de acestea prin standarde procedurale, iar vectorul inovator este reprezentat de colecţiile digitale, a căror administrare presupune confruntarea cu alte seturi de probleme privind formatele şi elementele de identificare ale unităţilor din patrimoniul documentar, dreptul de proprietate şi de uz, condiţiile de stocare, modalităţile de acces etc., reţelele de socializare mediază construcţia reputaţiei şi încrederii de care o bibliotecă se bucură în comunitatea căreia îi slujeşte.
P.S. O versiune extinsă a articolului este disponibilă în revista „Biblioteca”, nr. 1/2019.
Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi