Un nou scandal la Casa Albă

Atacul din Niger de la începutul lui octombrie, în care patru soldaţi americani şi-au pierdut viaţa într-o confruntare militară cu un grup islamic, e subiectul care fierbe America în ultimele săptămâni, aruncând oarecum în penumbră alte teme importante, ca reforma fiscală a lui Trump sau noile faze în încercarea de a aduce modificări reformei asigurărilor medicale.

Evenimentul este deja supranumit un nou Benghazi – aluzie la atacul din Libia din septembrie 2012, când Casa Albă şi în special secretarul de stat Hillary Clinton au fost găsiţi responsabili după ce o misiune americană a fost atacată de o facţiune militară islamică. Până acum cel mai semnificativ paralelism cu Benghazi este cutremurul de la Casa Albă pe care acest atac l-a provocat.

Deosebirile dintre cele două incidente sunt, în acest moment, cel puţin, mai vizibile decât similitudinile, mai ales în privinţa reacţiilor Casei Albe şi din lumea politică. Incidentul din Niger s-a petrecut pe 4 octombrie, dar a devenit public abia două săptămâni mai târziu, când un reporter a întrebat despre el, într-o conferinţă de presă. Ca mereu când se simte încolţit de jurnalişti, Trump a răspuns cu o diversiune, atacând tam-nisam pe foştii preşedinţi spre deosebire de care, el căruia îi pasă cu adevărat, ar fi trimis scrisori de condoleanţe şi telefoane tuturor familiilor eroilor din Niger. Acuzaţiile au stârnit reacţii de dezminţire în rândul fostelor administraţii prezidenţiale, care au venit cu dovezi împotriva declaraţiilor incriminatoare ale lui Trump. Presa a exploatat scandalul condoleanţelor pentru a demonstra caracterul diversionist al preşedintelui. Zile întregi, scandalul Niger a fost aproape exclusiv un scandal al condoleanţelor prezidenţiale, o tragedie cu nuanţe ironice şi comice. Trump a întărit declaraţiile iniţiale cum că el, ca nimeni altul, a prezentat condoleanţe tuturor familiilor, ca apoi, când probabil membri din staff i-au spus să fie mai atent, să revină spunând că a sunat virtual pe toată lumea. The Atlantic a publicat recent o investigaţie care arăta că familiile victimelor au primit scrisori grăbite de condoleanţe de la Casa Albă, într-o încercare a staffului de a acoperi declaraţiile neverificate ale preşedintelui. Prin contrast, după Benghazi, preşedintele Obama a declarat public condoleanţe în ziua imediat următoare, participând la funeralii, întâlnindu-se direct cu familiile. Iar eşecul american din Libia nu a fost ţinut secret. Cazul Niger a fost ascuns sub preş din motive încă necunoscute – exceptând obsesia pentru victorii şi adversitatea faţă de înfrângeri a lui Trump, promotor al imaginii invincibilei forţe militare americane. Familii ale victimelor de la Benghazi au ieşit acum public să rememomereze momentul când Obama şi-a exprimat regretele. Ghinion şi mai mare pentru Trump, o politiciană democrată, Frederica Wilson, membră a Camerei Reprezentanţilor din Florida, e prietenă de familie cu una dintre victimele din Niger, Jeremiah Johnson, a cărui văduvă i s-a plâns de stilul cinic, revoltător pe care Trump l-a afişat la telefon când i-a prezentat condoleanţe. Preşedintele i-ar fi spus că soţul ei – al cărui nume i-a mărturisit că nu şi-l aminteşte!! – ştia la ce riscuri se expune când s-a înrolat. În faţa acestor detalii, Trump o acuză pe politiciana Wilson că ar fi ascultat o convorbire telefonică privată, neştiind de relaţiile de familie cu victima. Şi dezminte acuzaţiile pe Twitter, spunând că a vorbit cu văduva Johnson respectuos rostindu-i numele soţului fără ezitare. În mod neinspirat, şeful staffului de la Casa Albă, generalul John Kelly – cu autoritatea unui părinte al cărui fiu a căzut la datorie în Afganistan în 2010 -, a ieşit public să explice ce sens adânc şi sensibil au avut de fapt cuvintele lui Trump adresate văduvei, spunând că şi el primise cuvinte de consolare foarte similare în 2010. Această intervenţie a inflamat spiritele chiar mai mult. Văduva a ieşit public susţinând în continuare intervenţia cinică a preşedintelui, în voce, timbru, dincolo de cuvinte. Mai mult, generalul Kelly o insultă pe politiciana Wilson (numind-o „empty barrel”/ butoi gol, cu sensul de voce asurzitoare şi goală), pe care Trump o etichetase la rându-i cu intraductibilul wacky! (cu sensul de înfăţişare ciudată, extravagantă-amuzantă-înfricoşătoare şi acuzând-o de alte declaraţii presupus mincinoase în trecut pe care de fapt nu le făcuse – cum presa a dovedit imediat cu o înregistrare video). Cu mingea la fileu, democrata Wilson a revenit public cu întrebări de substanţă despre necunoscutele atacului din Niger, mutând discuţia într-un alt registr, mai substanţial. Intervenţia generalului Kelly a fost amplu comentată în presă în termeni ironici şi critici. Savuroase sunt articolele din The Washington Post şi The New Yorker, care analizează nu doar ridicolul declaraţiilor lui Kelly şi poziţia inadecvată în care s-a plasat singur, cât şi caracterul şi principiile (sau lipsa lor) indicate de atitudinea sa în contextul acestui scandal ridicol generat de Trump însuşi. Cazul Niger e un exemplu minunat demn de un curs de comunicare publică, despre cum un lanţ de reacţii neinspirate transformă un caz de rutină într-un scandal uriaş.

După mai bine de o săptămână, când a fost mai degrabă un scandal al declaraţiilor incendiare, cazul Niger recaptează atenţia sub aspecte mai profunde. Întrebările care suscită acum spaţiul public amintesc de Benghazi. În ce fel a fost organizată misiunea americană din Niger? Au beneficiat soldaţii de sprijinul tactic şi informational necesar? În ce condiţii misterioase s-a pierdut şi recuperat corpul soldatului Johnson? Cât de justificată e misiunea americană din Niger? Cât de mult ar trebui implicat Congresul în aprobarea acestor misiuni? Care e impactul indirect al interdicţiei de călătorie a lui Trump asupra atacului din Niger? La rândul său, scandalul condoleanţelor prezidenţiale cu care acest caz a stârnit interesul public, e acum reevaluat dintr-o perspectivă mai profundă: a standardului prezidenţial în era Trump. Un standard care coboară tot mai jos, în zona limbajului suburban, al contrelor şi disputelor ieftine şi fără egal.

Nu ştim acum răspunsurile la toate aceste întrebări. Nici dacă acest atac va compromite viitorul politic al lui Donald la fel cum Benghazi a torpilat-o pe Hillary. Probabil că nu. Cei doi sunt judecaţi cu măsuri diferite, de audienţe diferite, la standarde complet diferite.

Emilia Chiscop a absolvit un master în politici de dezvoltare internaţională la Duke University unde, în prezent, coordonează programele educaţionale din cadrul „Duke Initiative for Science & Society”