Despre dormitor şi politică în contextul mişcării feministe

Cazul Schneiderman e relevant şi pentru discuţia publică redeschisă recent, despre relevanţa vieţii private în cariera politică. Unii politicieni susţin nevoia unei noi schimbări de mentalitate – în favoarea unui politician care nu mai e judecat după ceea ce face în dormitor. Cazul Schneiderman arată însă că dormitorul e un test relevant pentru tribuna politică şi pentru evaluarea ipocriziei ori a integrităţii.

Cazul Eric Schneiderman a zguduit săptămâna aceasta monotonia scandalurilor constante din jurul Casei Albe. Pentru The New Yorker, publicaţia care a împărţit în acest an, cu The New York Times, Premiul Pulitzer pentru anchetele privind predatorul sexual Harvey Weinstein care au generat mişcarea Me Too, cazul este cea mai recentă investigaţie jurnalistică de colecţie. Avocatul New Yorkului, Eric Schneiderman, a demisionat la câteva ore după ce patru femei cu care a avut relaţii de amor au declarat public că acesta le-a agresat fizic şi psihic. Mărturisirile publicate de The New Yorker sunt de o credibilitate greu de chestionat. Declaraţiile sunt întărite de fotografii şi de documente medicale ce coincid cu întreaga cronologie a relaţiilor. Două dintre aceste femei şi-au declarat public identitatea, în ciuda faptului că sunt persoane publice onorabile. Michelle Manning Barish şi Tanya Selvaratnam, ambele femei divorţate, ambele activiste în mediile politice democrate, au declarat pentru The New Yorker că Schneiderman le-a bătut, că agresiunile erau pe fondul consumului de alcool, cel mai adesea în pat şi totdeauna împotriva voinţei lor (problema consimţământului e relevantă în contextul declaraţiei lui Schneiderman). Femeile descriu scene foarte asemănătoare, agresivitate din senin, cuvinte defăimătoare, tentative de sufocare şi ameninţări cu moartea în cazul despărţirii. Când una dintre ele ar fi ripostat cu o palmă, el i-ar fi spus sec că a lovi un om al legii este felonie. Fără a intra în amănunte, vă invit să citiţi ancheta din The New Yorker. Detaliile sunt şocante într-adevăr. Este o anchetă apărută în publicaţia cu reputaţie pentru cea mai bună scriitură jurnalistică, singura gazetă care a păstrat tradiţia investigaţiilor clasice, a reportajelor ample şi a documentarelor gazetăreşti care azi sunt, peste tot, istorie.

Pentru audienţa românească, povestea are un detaliu care rezonează cu literatura. Una dintre partenere, Manning Barish, avusese o relaţie cu scriitorul Salman Rushdie înainte de Schneiderman. Manning Barish şi Rushdie au rămas amici, iar abuzurile exercitate de avocatul New Yorkului au fost discutate între ei. Cea de-a doua femeie, Tanya Selvaratnam, este autoarea unei cărţi despre maternitate, feminism şi infertilitate, cât şi susţinătoare a cauzelor sociale legate de drepturile femeilor.

Biografia acestor femei, dar şi a lui Schneiderman fac din acest caz o poveste de o imensă ironie. Două feministe devin victime ale abuzului psihic şi fizic de durată ce contrazice valorile pe care acestea le susţin. Faptul că femeile au ieşit acum în faţă, le relegitimează valoric, le restabileşte integritatea. Faptul că Schneiderman apare a fi un abuziv şi agresor este ironic, ipocrit şi grotesc. Aceasta nu e doar o poveste despre omul legii dintr-unul din marile oraşe ale lumii. E povestea unui avocat care şi-a construit reputaţia de erou al cauzelor feministe, inclusiv al mişcării Me Too. Schneiderman a avut un discurs radical în contextul dezvăluirilor privind abuzurile cineastului Harvey Weinstein pe care le-a condamnat ferm promiţând dreptatea legii. Îmi amintesc de prestaţia sa publică de atunci.  The New Yorker îi trece în revistă cariera îndelungată de politician. Senator de New York vreme de 12 ani, un campion al drepturilor femeilor, autor de acte legislative contra violenţei domestice, premiat de organizaţii feministe pentru apărarea cauzei. Campion al femeilor în public, abuzator al lor în viaţa privată – îl descrie Manning Barish. Agresor sexual, campion al mişcării contra agresiunii sexuale. Sunt acestea argumente care – relatează The New Yorker – au mobilizat partenerele să iasă în faţă.

Cazul frizează psihopatia. O comparaţie ar fi, în peisajul românesc, cu ofiţerii de securitate deveniţi apoi campioni ai disidenţei anti-comuniste. Pentru cei care văd în mişcarea Me Too doar o expresie a corectitudinii politice, cazul Schneiderman e probabil un nou record din aceeaşi categorie. Pentru Donald Trump, cazul înseamnă un adversar în minus, dată fiind adversitatea deschisă dintre cei doi. În peisajul alegerilor, ancheta ar putea avea unele consecinţe, dacă ne gândim la impactul Me Too asupra candidaturilor feminine. Una dintre acuzatoarele de hărţuire sexuală contra preşedintelui Trump, de exemplu, a câştigat detaşat un loc pentru Camera Reprezentanţilor în alegerile primare recente din Ohio. Vor mai urma şi altele, probabil. Cazul Schneiderman e relevant şi pentru discuţia publică redeschisă recent, despre relevanţa vieţii private în cariera politică. Unii politicieni susţin nevoia unei noi schimbări de mentalitate – în favoarea unui politician care nu mai e judecat după ceea ce face în dormitor. Cazul Schneiderman arată însă că dormitorul e un test relevant pentru tribuna politică şi pentru evaluarea ipocriziei ori a integrităţii.

Emilia Chiscop a absolvit un master în politici de dezvoltare internaţională la Duke University unde, în prezent, coordonează programele educaţionale din cadrul „Duke Initiative for Science & Society”