Testamentul senatorului McCain
Moartea generalului John McCain domină, de departe, peisajul politic intern în Statele Unite şi spaţiul public. Cu fraza de mai înainte îmi începusem articolul pentru ediţia trecută, înainte ca scrisoarea lui Giuliani către Johanis să îmi dea brusc peste cap un articol scris pe jumătate. Divulg acest detaliu de bucătărie personală întrucât, la trei săptămâni ce se vor fi încheiat de la trecerea în eternitate a celui supranumit Maverik, ecoul acestui eveniment domină încă America.
Patria pentru care senatorul erou a scris, în ultimele sale zile, o emoţionantă scrisoare de adio a intrat de când inima lui s-a oprit, într-un ceas al rezistenţei anti-prezidenţiale. Desfăşurările de fapte de după McCain par desprinse dintr-un scenariu pus parcă în scenă de senator în perioada de final, cu precizia cu care şi-a plănuit de altfel funeraliile.
Pentru cei care nu cunosc personajul, John McCain a fost senator republican, fost prizonier de război timp de cinci ani în Vietnam. A refuzat o eliberare condiţionată pentru a nu-şi demoraliza camarazii de luptă. A fost caracterizat un republican atipic; mereu stăpân al propriei sale judecăţi, slujitor credincios al propriilor valori, iar nu aservit ideologiei. Un Maverik al istoriei. Apreciat pentru puterea de a-şi recunoaşte greşelile – şi-a numit autoironic un scandal financiar în care a fost implicat în anii ’80 „asteriscul meu“. Memorabil de la minus la plus infinit. Inclusiv prin parteneriatul sinucigaş cu Sarah Palin, la prezidenţialele din 2008. Celebrul discurs de pe covorul albastru, din vara trecută, când a votat potrivnic poziţiei partidului republican va rămâne în istorie. Atunci, McCain, catalogat drept trădător de camarazii de partid, le-a făcut o critică dură pentru epigonismul politic, lipsa de consecveţă, micimea interesului de partid în detrimenul interesului ţării. Votul său, acordat la ceasurile 4 dimineaţa, după o noapte de dezbateri, a salvat decisiv reforma accesului la îngrijiri a fostului său adversar, Barack Obama, de la pericolul abolirii ei de către regimul Trump.
McCain a fost o întruchipare a rezistenţei unui alt fel de a face politică devenit desuet, inspirat de idealizaţii părinţi fondatori ai Americii. Ceremonia funeraliilor a păstrat acest spirit. Potrivit The New Yorker , funeraliile veteranului au fost „cea mai mare întâlnire a rezistenţei“ – evident o aluzie la opoziţia anti-prezidenţială, dat fiind că preşedintele Trump, care l-a jignit pe McCain repetat, spre oprobiul public, nu a fost binevenit la eveniment. (Trump a fost practic silit de un grup de 2 milioane de veterani de război să îi recunoască meritele lui McCain într-o luare de poziţie oficială, la mai bine de două zile de la deces). „Aceasta nu avea să fie o simplă aşezare la odihna veşnică a unui înţelept din Washington, ori o înmormântare ca orice alta a unui mare om de stat a cărui trecere la cele veşnice e marcată de cuvinte înfloritoare despre sfârşitul unei ere. A fost o întâlnire a Rezistenţei, sub tavane boltite şi ferestre vitrate.“ – scria The New Yorker. Foştii săi contracandidaţi la prezidenţiale, George Bush şi Barack Obama au vorbit în parabole la adresa actualei ere: „Probabil mai mult ca orice, John a detestat abuzul de putere“, a spus Bush. Iar Obama a vorbit despre valorile în care John McCain a crezut, şi în primul rând în puterea legii, în contrast cu „politica mică, traficul cu vorbe bombastice, insulte, false şi ofensatoare controverse“. Au fost acestea nişte funeralii neobişnuite – remarca autoarea cronicii The New Yorker, Susan Glasser – cu discursuri care au stârnit ropote de aplauze – în loc de lacrimi şi plânsete înnăbuşite.
Cartea lui Bob Woodward, reporterul Watergate, a fost o amplificare a acestui spirit al rezistenţei începute la moartea senatorului. Apariţia cărţii a fost anunţată cu luni în urmă, dar potriveala momentului a fost tulburătoare. Titlul acestui volum, „Frică – Trump la Casa Albă“ – a fost ştirea zilei la o zi după înmormântarea senatorului. În cea de-a 19-a sa carte, dublul laureat Pulitzer şi unul din cei mai de succes jurnalişti ai lumii, scriitor de 50 de ani la Washington Post, relatează despre atmosfera dinăuntrul Casei Albe şi toxicul efect al acesteia. Titlul cărţii i-a fost inspirat autorului de un interviu al lui Trump din timpul campaniei. Întrebat care e cea mai mare putere, Trump a răspuns: respectul. Apoi, s-a corectat – relatează Woodward: nu respectul e puterea. Frica este.
Iar apoi a venit ziua op-Ed-ului anonim publicat de New York Times, care se încheie tot cu o trimitere la John McCain. „Toţi americanii trebuie să ţină seama de cuvintele sale şi să se despartă de capcana tribalismului, în scopul înălţător al unirii naţiei prin valorile noastre comune şi iubirea de neam.“
Emilia Chiscop a absolvit un master în politici de dezvoltare internaţională la Duke University unde, în prezent, coordonează programele educaţionale din cadrul „Duke Initiative for Science & Society“
