O discuţie despre viaţă şi literatură

Zicea că are acum inspiraţie şi, vezi Doamne, nu voia s-o scape din mână.

– Măcar să mergem la un doctor. O viaţă atât de istovitoare şi de încordată, cum duci tu, nu poate duce la nimic bun. Măcar nişte calmante ceva…

Bogdan se enerva:

– Măăă! Voi aţi fi în stare să-l îndopaţi cu calmante şi nervocalmin până şi pe Hristos. Să-l vindecaţi cu analgezice de extazul inspiraţiei!

Râdeam.

– Ei, hai că ai haz: Hristos şi analgezicele!

– Nu râde, că nu e de râs. Pe Eminescu l-aţi băgat deja în ospiciu, pe Avram Iancu l-aţi făcut un mediocru, un Mitică oarecare. Că asta o să obţineţi până la urmă cu obsesia prelungirii vieţii până la ramolisment, cu alimentaţia vegană, cu feng shui-ul pentru şui şi cu naturismul de primate: o să îndobitociţi lumea, care e deja în proces avansat de îndobitocire, şi o s-o aduceţi la numitorul comun al mediocrităţii generalizate. Atunci geniile, marii învăţători sau măcar scriitorii autentici nu se vor mai putea manifesta. N-o să mai aibă cine să vă vindece cu adevărat, cine să vă mai scoată când şi când din rahatul în care vă complaceţi. Un Hristos, un Shakespeare, un Mohamed n-o să mai poată exista! Toţi mediocrii vor analiza ca tâmpiţii hitonul lui Hristos, nu ideile lui. Şi nimeni nu-şi va mai aminti de Eminescu mai mult decât de pudelul Veronicăi.

Tăceam. Încetasem şi să râd, fiindcă ştiam că astfel se ambalează şi mai tare. Uneori Bogdan se ridica şi pleca unde apuca, de obicei la crâşmă. Nu voia să mai rămână şi să spună lucruri necugetate; sau poate că nu suporta să mă audă, să îl contrazic, cine mai ştie. Alteori, după ce scrâşnea crunt o vreme, cum făcea de obicei când era iritat, începea să vorbească mai calm. Se vedea că erau vorbe pe care le cugetase mai înainte.

– Bucuria şi extazul sunt sentimente absolut normale ale omului. Mai mult, omul nu-şi găseşte deplinătatea decât în râs, în extazul mistic. Cioran spunea că era fascinat de beţivii din tinereţea lui. Păi, de ce? Fiindcă ăştia atingeau, pe o clipă şi strâmb, dreptu-i, dar atingeau, fericirea faţă de scremuţii ceilalţi, care-şi consumau viaţa umblând după avere. Nu spune şi Apostolul: Semper gaudite! Bucuraţi-vă de-a pururea! Să ne bucurăm, că nu se ştie ce ne aşteaptă. Eşti iubit când te naşti şi vei fi iubit când vei muri. Între cele două maluri nu se ştie. Depinde, sigur, şi de tine, dar viaţa poate fi, fără voia ta, o mare de amaruri. Zice Eminescu: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar”. Aşadar… gaudeamus igitur!

– Da, dar, vezi tu, şi bucuria asta prea multă parcă nu-i aşa bună.

– Aici poate că ai dreptate. Uneori mi se pare că sunt prea hulpav.

– Cum?!

– Prea hulpav. Lacom. Lacom după fericire. Nu mai las loc altui sentiment, nici tristeţii, nici îndoielii, nici măcar plictiselii, dulcea-amară plictiseală cotidiană. Stau nopţile şi cuget: nu-i a bună – fericire şi fericire de dimineaţă până seara. Mă nelinişteşte chestia asta, mă sperie de-a dreptul.

Schimb discuţia:

– Cad în deşertăciune…

– Toţi cădem în deşertăciune. Uite şi eu! Mă socoteam sărac cu duhul, nu mă îngrijoram de nimic, ce-i în guşă şi-n căpuşă. Asta până mi-am luat o bicicletă.

Am zâmbit:

– Cum ştii tu să le suceşti, să le învârteşti, dar…

– Scrie… scrie. Senza paura! Cum ţi-a zis şi Brumaru.

– O ştii şi pe asta?

– Păi! Trebuie să înţelegi că literatura ta e manifestarea unei dorinţe, nu istoria unui fapt, cum a zis Orbilă ăla.

– Cine? Homer?

– Borges… Şi voiam să-ţi mai spun ceva important. Foarte important. Atât de important că am uitat. Tanti auguri!

Mi s-a pus un fel de scoarţă pe ochi, cum scrie la cărţile sfinte, iar în această pâclă nu l-am mai văzut. Parcă l-am zărit totuşi cum se înălţa uşor, umflându-şi sutana ca un dirijabil în derivă; sau ca o meduză pulsând în străvezimea zorilor. În urma lui a rămas o aromă de ceară topită şi de aripi arse. Sau poate că mirosurile veneau de la atelierele din apropiere.

În mod paradoxal, nimeni nu a acordat nici o atenţie discuţiei noastre, pare că nimeni n-a văzut sutana multicoloră.

Negura nopţii se ridica şi dimineaţa de mai era tot mai frumoasă – caldă şi vibrantă. Oraşul căpăta un şarm aparte, deşi îndoielnic, tulbure ca apa Bahluviumului meu. În revărsatul zorilor a început să cadă o ploaie măruntă, liniştită şi eliberatoare. Mă simţeam uşor, ca şi cum aş fi fost prădat de toate lucrurile şi nu aş mai fi avut nici o grijă. Doar bucurie.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist