Cum mâncam porcul de Crăciun de la Seimeni (III)

O dată pornit, mecanismul evocării nostalgice a paradisului copilăriei pare să nu mai poată fi oprit. Autorul ne oferă un nou episod al mini-epopeii sacrificării porcului de Crăciun, episod care conţine relatarea detaliată a primelor etape ale ritualului, înjunghierea şi pârlirea.

Când am început să scriu acest articol, am crezut că mă voi menţine într‑o perspectivă narativă ironic‑nostalgică şi ocazională, impusă de momentul sărbătoresc al Crăciunului. Reflectând mai îndeaproape şi scriind, am ajuns să îmi dau seama că ritualul tăierii porcului de Crăciun a fost, pentru familia mea, poate, singurul moment fix, în care părinţii mei, fratele meu şi cu mine, ne‑am întâlnit la Seimeni, an de an, fără excepţie, peste patruzeci de ani, până în anul când mama, la şapte ani după tata, a încetat şi ea din viaţă. Concluzia îmi apare evidentă! Dincolo de orice alte semnificaţii ar putea fi identificate, ritualul acesta rural, nu ştiu cât de vechi, a jucat în familia mea (şi, cred în familiile mai tuturor românilor), rolul unui puternic factor de coeziune şi solidaritate familială. De aceea, copleşit de emoţie şi de noianul imaginilor încă vii din memoria mea, îmi este greu să îmi delimitez o anumită secvenţă de timp: din prima copilărie, din adolescenţă sau din epoca maturităţii. Căci, constatând la un moment dat că atât fratele meu, cât şi subsemnatul, aveam de acum propriile familii, părinţii noştri au decis că, de acum – era pe la începutul anilor ʼ80 ai secolului trecut -, ar fi cazul să sacrificăm de fiecare dată câte doi porci, unul pentru ei doi, părinţii, şi unul pentru noi, copiii! Cazul nostru nu era singular. În modul cel mai natural cu putinţă, zeci, poate sute de mii de familii de români, cu rădăcinile încă vii acasă, în satul natal, şi‑au mai îndulcit astfel, măcar de Crăciun, suferinţele dezrădăcinării, ale proletarizării comuniste şi ale ghetoizării pseudo‑urbane. Antei moderni, duceam cu noi, în apartamentul din blocul proletar în care locuiam şi pe care îl achiziţionasem tot cu ajutorul lor, al părinţilor, împreună cu jumătatea de porc ce ne fusese dăruită, tăria sufletească, puterea şi speranţa pe care ni le dădeau întotdeauna întoarcerea în leagănul fiinţării noastre. Expediţia de la Crăciun nu era singura expediţie de aprovizionare la Seimeni. În rucsacuri sau în valize, cu hârbuitele autobuze ale transportului în comun, apoi cu trenul, ne rupeam oasele periodic, cam la două luni o dată, cărând la Iaşi, respectiv la Constanţa, tot ceea ce, în dărnicia lor, părinţii socoteau că ne trebuie, de la săpunul de casă, ceapa şi cartofii din grădină, peşte sărat şi uscat, făină, două-trei găini, până la borcanele cu bulion de roşii sau bidoanele cu vin din via dimprejurul casei.

Voi rezolva aşadar dilema „diegetică” excluzând extremele, adică prima copilărie şi maturitatea, şi imaginând o medie plasată în anii adolescenţei.

Pe 23 decembrie al fiecărui an, cum spuneam în episodul trecut, întreaga familie era cuprinsă de febra şi emoţia momentului. Înainte de a se crăpa de ziuă, fie că era o iarnă geroasă cu multă zăpadă, fie că era una mai blândă, ploioasă şi cu mult noroi pe uliţe, totul era pregătit. În casa de vară, pe plită, uriaşa tingire de aramă era plină de apă fierbinte, vasele, căldările şi coveţile spălate, cuţitele şi topoarele ascuţite, frânghiile şi celelalte ustensile puse la îndemână, ca şi paiele de grâu pentru pârlitul porcului, poarta cea mare, pe care se va desfăşura tranşarea porcului, era şi ea spălată cu grijă, cu peria şi cu apă caldă, şi pusă la zvântat. Bietul Ghiţă, în coteţul lui, guiţa de foame (nu mai primise nimic de două zile, pentru uşurarea sarcinii mamei, cea mai penibilă, aceea de curăţire a intestinelor!) şi de nelinişte. La ora cuvenită apărea „măcelarul”, căci tata refuzase să înveţe acest meşteşug. Trei consăteni au jucat, în timp, acest rol de expert, după câte îmi amintesc. La început era moş Vasile, unchiul tatei, fratele cel mai mic al lui tata-mare, un moşneguţ ager şi glumeţ. Venea apoi, o vreme, moş Anghel Dan, vecinul nostru de peste drum şi soţ al fascinantei coana Marica, un fel de mafaldă a satului, pricepută la dat în cărţi şi la făcut farmece speciale, mai ales în afaceri de amor. Un fel de pierde-vară care nu se ducea la lucru la colhoz din simplul motiv că nu era „membru”, căci nu avusese nimic de confiscat, nici pământ, nici vite, nici „atelaj” (căruţa cu cai), moş Anghel se specializase în pescuitul obleţilor din Dunăre, cu cârlionţul, un fel de cârstnic de prin Moldova, dar întrebuinţat invers, ca un imens polonic de plasă, la capătul unei prăjine. În cele din urmă, pe post se fixase neasemuitul Ştefan Lupoi, văr al mamei din partea ei maternă, poreclit Fani‑Moşca, formulă care mi s‑a părut întotdeauna de o expresivitate nebună. Flăcău frumos şi înalt ca un brad, spuneau oamenii, căzuse de pe cal în tinereţe şi se frânsese de la mijloc, căpătând o statură chinuită şi tragicomică. Spun asta cu dor şi cu adâncă evalvie, căci pentru el, ca pentru toţi ţăranii, a fi numit cu porecla reprezenta o insultă. Unchiuʼ Fane se pricepea la toate, era unul din frizerii satului (un leu tunsoarea reglementară cerută la şcoală, chilug!), confecţiona mături, repara butoaie sau alte instalaţii gospodăreşti, mai cu mâinile sale, mai îndrumându‑i prin ordine stricte pe cei trei băieţi ai lui, cam înceţi la minte.

Ca să‑l scoată pe Ghiţă din coteţ, mai ales în anii când era mai mare, de peste 150 de kg, mai trebuiau chemaţi câţiva vecini, vreo patru, căci tata nu punea mâna, iar noi, băieţii eram încă mici. Or, cei de la ţară ştim bine ce forţă fenomenală are un porc matur, mai ales dacă era şi cuprins de panică! Secretul acestei etape era să reuşeşti să îi strecori un laţ meşteşugit în gură, să‑l prinzi de falcă şi apoi să te foloseşti, ca să îl dobori, de forţa animalului disperat, întocmai ca la jiu-jitzu. La un moment dat, legat de un stâlp sau de un pom, el va încerca să scape trăgând spre spate, moment când îl poţi mai uşor răsturna cu picioarele în sus! În cele din urmă, pus jos, cetluit cu o frâghie groasă de picioare, era scos cu chiu cu vai în mijlocul curţii şi, în urletele lui asurzitoare, înjunghiat, în inimă sau la beregată. Era momentul când, împreună cu mama, noi, băieţii ne înfundam capetele în perne, plângând de mila prietenului nostru de o vară, jertfit cu sânge rece şi fără milă! Urma apoi pârlitul porcului, exclusiv cu paie de grâu, multe, doi baloţi foarte grei, căraţi cu chin, la spinare, de fratele meu Dorin şi de mine, de „la deal”, adică din depozitele CAP-ului (gratis, dar cu bon de la brigadier sau preşedinte, desigur!). Operaţia pârlirii nu era deloc uşoară şi simplă, se făcea exclusiv cu paie curate de grâu, deşi apărusese deja prin sat metoda infamă a pârlirii porcului cu lampa de benzină! În final, după răzuiri succesive, după spălare minuţioasă cu apă caldă, porcul trebuia să fie neted, să capete culoarea lămâii, cu şoricul intact, necrăpat, dar nici crud, adică bun de înfulecat ca atare, ca să nu mai vorbim de calitatea slăninelor! Frecat apoi cu multă sare şi aburind, godacul era acoperit, „ca să se odihnească şi să se frăgezească”, cu o pătură sau cu câţiva saci, răstimp în care meşterii, osteniţi, se omeneau cu câteva căniţe de ţuică fiartă.

Am uitat să menţionez că, după pârlire, toate celelalte operaţii se desfăşurau pe marea poartă a curţii, spălată bine şi improvizată ca stand de măcelărie. N‑am înţeles niciodată de ce ai mei au tratat cu dispreţ sugestia mea de mai târziu, când, adolescent, îmi mai permiteam câte o dată „să fac pe deşteptul”, de a folosi un scripete şi de a‑l urca pe sacrificat pe o masă mai mare, cam ca pe o masă chirurgicală, ca să putem trebălui omeneşte în jurul lui, în picioare, precum chirurgii, nu ghemuiţi şi aplecaţi la nivelul solului, ca nişte nepricepuţi de vânători ancestrali. Răspunsul era invariabil: „Să faci tu aşa, când o să fii la casa ta! Noi facem cum am apucat!” Ţin bine minte toate etapele şi manevrele tehnice, căci ultimele 7-8 sacrificări le‑am făcut, în cele din urmă, noi, Dorin şi cu mine. După moartea tatei dispăruse autoritatea care să ne‑o interzică! Primele încercări au fost dezastruoase şi aproximative, cu timpul am mai căpătat experienţă. Ba chiar, la prima, întocmai ca în snoave, purcelul nostru s‑a trezit din leşin şi a luat‑o la fugă prin zăpadă, cu focul aprins pe spate şi cu noi alergând după el prin ograda înzăpezită!

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi