Identitate şi versatilitate
Ernst Ingmar Bergman (14 iulie 1918 – 30 iulie 2007), Sursă foto: wikipedia.ro
Scenariile lui Ingmar Bergman au atras atenţia lumii teatrale, a regizorilor în special, însă cel mai adesea Scene dintr-o căsnicie este adus sub luminile rampei. Regizorul Radu Alexandru Nica vine cu o propunere aparte la Teatrul Odeon, spectacolul Persona, după un scenariu de Ingmar Bergman.
Scenariul este adaptat pentru scenă astfel încât să menţină viu interesul publicului actual, înclinat spre scenariile fantasmagorice, science fiction sau horror, încercând să păstreze ceva şi din misterul iniţial, măcar în unele momente de subtilitate sau la nivel conceptual.
Drama psihologică a actriţei Elisabet Vogler (interpretată de Oana Ştefănescu), care amuţeşte în timp ce-o juca pe Electra, este explicitată abia la final. Elisabet nu îşi acceptă propriile temeri şi ajunge să se îmbolnăvească din acest motiv. Boala de care suferă e incapacitatea de a-şi accepta propria umbră interioară. În viaţa reală, actriţa este depăşită de postura de mamă, iar atunci când se confruntă cu rolul Electrei, se produce un declic şi nu mai poate continua. Ceva din viaţa reală a actriţei pune stăpânire pe evoluţia ei scenică, împiedicând-o să depăşească momentul. Temporar, cariera ei este în pericol şi ajunge la un spital de psihiatrie.
Dacă doctoriţa din filmul lui Ingmar Bergman este o prezenţă înceţoşată, aproape ascunsă, neutră şi surprinsă diluat de cameră, Radu Nica o transformă într-un personaj căruia îi acordă ceva mai multă importanţă; nu o distribuie pe Ioana Bugarin într-un rol pe care să-l plaseze într-un con de umbră, ci dimpotrivă actriţa este un fel de animatoare scenică, momentele cu ea având totodată rolul de a lega scenele între ele. Atitudinea personajului este în cea mai mare parte marcată de cinism şi lipsă de empatie, traducând altfel neutralitatea personajului lui Bergman.
În momentele de început, angoasele cu care se luptă actriţa Vogler sunt redate expresiv, mai ales că aceasta nu poate vorbi şi totul se reduce la exagerarea mimicii şi a gesticulaţiei, rolul său fiind unul marcat de mişcări convulsive. Ulterior intervine asistenta medicală Alma, partenera scenică a Oanei Ştefănescu, Anda Saltelechi. Alma a fost special aleasă pentru a rezolva problema doamnei Vogler, care nu e una de ordin medical. Atât fizic, cât şi psihic Elisabet este declarată sănătoasă. Însă ceva o împiedică să revină la realitate, la cariera de actriţă şi la viaţa de familie, la rolurile ei sociale de dinainte.
În acelaşi mod în care ceva din realitate, din viaţa doamnei Vogler a intervenit în sfera artei ei, împiedicând-o să continue, o schimbare în personalitatea lui Elisabet trebuie să se producă, pentru ca aceasta să poată reveni la viaţa ei anterioară. O asemenea transfigurare nu poate avea loc decât cu ajutorul Almei, printr-o misterioasă alchimie. Identităţile lor se amestecă şi se confundă şi are loc un schimb fabulos, intervenind un soi de cameleonism de ambele părţi, care pe una o vindecă, iar pe cealaltă o alterează. Ca şi cum s-ar produce un schimb de energie vitală, în urma căruia una este revigorată, iar cealaltă îşi pierde frăgezimea.
Izolate la casa de vară a doctoriţei, Elisabet şi Alma intră din ce în ce mai mult în contact. Alma are grijă de Elisabet şi îi împărtăşeşte secrete intime. Micile infidelităţi ale Almei nu se compară cu sufletul rânced al lui Elisabet; pe lângă cea din urmă, Alma e chiar foarte pură, pentru că e inconştientă şi naturală. Elisabet este plină de falsitate în relaţia cu soţul ei şi îşi urăşte copilul fără motiv. Umbra Almei o ajută pe Elisabet să îşi accepte propria umbră.
În cadrul relaţiei alchimice dintre cele două, ca două surori de umbră, Elisabet ascultă, iar Alma vorbeşte. Elisabet „absoarbe” din vigoarea şi puritatea Almei. Alma nu se opune modificării personalităţii ei, pentru că începe să dezvolte o afecţiune neobişnuită, fiind sedusă de Elisabet într-un mod ambiguu şi dual; pe de o parte o admiră şi îşi doreşte să semene cu celebra actriţă, pe de altă parte se revoltă împotriva decrepitudinii morale a acesteia. Faptul că ea constată asemănarea înseamnă că nu se împotriveşte amestecului subtil între identităţile lor (până şi domnul Vogler, interpretat de Alexandru Papadopol, foarte expresiv ca gestică, în special în ceea ce priveşte mâinile, într-o scurtă întrevedere cu soţia sa, ajunge să o confunde cu Alma). Revolta e semn că ar vrea să dea înapoi, dar nu mai poate.
În spectacol există momente în care se face apel la ideile de transfigurare, schimb de identitate şi versatilitate, cum ar fi momentul coregrafic cu Anda Saltelechi când, dezlănţuită, aceasta devine de nerecunoscut, comparativ cu posturile scenice de mai înainte, apoi momentul când cele două femei îmbracă două rochii largi identice şi iau una faţă de cealaltă postura de imagine în oglindă, de cunoaştere reciprocă, proiecţie şi transfer. Pe de o parte, Alma proiectează anumite calităţi asupra lui Elisabet şi o admiră până la îndrăgostire, iar pe de altă parte preia din defectele ei, din putreziciunea ei sufletească, în timp ce realitatea interioară inconştientă se transferă, în cazul lui Elisabet, asupra Almei. În primul caz, proiecţia e constructivă, în cel de-al doilea distructivă.
Conceptul de persona a fost definit de C.G. Jung în strânsă legătură cu cel de umbră. Umbra însumează trăsături de personalitate pe care omul le ascunde de ceilalţi de ruşine sau teamă. Persona este masca fiecăruia, ceea ce el arată lumii, rolul său, necosmetizat din punctul de vedere al aşteptărilor morale ale celorlalţi. Elisabet a încremenit într-un rol, iar dinamismul personalităţii ei s-a pierdut, a devenit incapabilă să joace alte roluri. Datorită Almei şi faptului că aceasta renunţă la măşti în faţa ei, dezvăluindu-şi umbra, Elisabet reuşeşte să readopte alte roluri, să-şi reia viaţa de unde personalitatea ei „amuţise”. Alma încercase să se arate pe sine însăşi fără mască, în speranţa că acelaşi lucru se va produce şi în cazul lui Elisabet. Însă jocul umbrelor îi dă câştig de cauză acesteia din urmă.
Imaginile care se creează scenic în cele două oglinzi deformatoare din lateralul scenei, umbrele au rolul de a sugera conceptul acestui spectacol filmic, psihologic, problematizant.
(Persona de Ingmar Bergman, traducerea: Mircea Sorin Rusu, regia: Radu Nica, cu: Oana Ştefănescu, Anda Saltelechi, Ioana Bugarin, Alexandru Papadopol, decor: Tudor Prodan, costume: Cristina Milea, muzică şi sound design: Vlaicu Golcea, video design: Ioana Ilaş Bodale, light design: Andrei Délczeg, Teatrul Odeon, Bucureşti, 29 decembrie 2019)
Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)
