Adevăratul asasin ascuns în text

Soluţia perfectă a enigmei este atunci când asasinul izbuteşte să părăsească viu spaţiul închis în care a comis crimele. Şi ne dezvăluie identitatea adevăratului asasin – tot unul dintre cei zece, dar care, urmând un plan impecabil pus la punct şi utilizând un alt motiv tematic al romanului poliţist, acela al falsului cadavru, reuşeşte – după ce îi ucide pe ceilalţi nouă – să plece de pe insulă şi să-şi piardă, apoi, urmele.

Profesor la o universitate pariziană, Pierre Bayard e un autor inventiv şi provocator. E suficient să amintim câteva dintre titlurile cărţilor sale  (pe unele le-am comentat la timpul lor): Cum să ameliorăm operele ratate?, Cum să vorbim despre operele pe care nu le-am citit? (iată o carte care este pentru multă lume de mare utilitate), Plagiatul prin anticipare, Ce-ar fi dacă operele şi-ar schimba autorul?, Cum să vorbim despre locurile unde n-am fost? (aţi observat că Bayard pune în mai multe rânduri semnul întrebării, ceea ce creează o anumită ambiguitate). Un ciclu de cărţi este consacrat recitirii (şi, într-un fel, rescrierii, chiar dacă textul original e respectat în litera lui) unor celebre romane poliţiste: Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd? (relectură a faimosului roman al Agathei Christie, roman care utilizează o formulă narativă originală şi surprinzătoare, asasinul fiind – la scriitoarea britanică, dar nu şi la Bayard – naratorul însuşi), Afacerea câinelui din Baskerville (toată lumea a identificat, desigur, povestirea lui Conan Doyle) şi, în fine, proaspăt apăruta carte intitulată Adevărul despre „Zece negri mititei” (editura Minuit), pe care o voi prezenta succint în cele ce urmează.

Presupun, de asemenea, că romanul Agathei Christie este binecunoscut amatorilor de literatură poliţistă, şi nu numai lor. Dacă Bayard povesteşte romanul sistematic şi detailat, eu voi face aici doar un rapid rezumat. Aşadar, zece persoane de vârste şi cu profesiuni diferite sunt invitate, sub felurite pretexte, de către un misterios personaj, rămas necunoscut, pe o insulă micuţă pe care se află o singură vilă, confortabilă şi în măsură să îi găzduiască pe toţi oaspeţii. Cei zece, care nu se cunosc între ei, au totuşi ceva care îi leagă: au comis – sau se bănuieşte că ar fi comis – crime, pentru care nu au avut însă de suportat rigorile legii. Sejurul pe insulă se transformă în coşmar: invitaţii sunt asasinaţi unul după altul (otravă, armă de foc, lovituri barbare ce zdrobesc ţeasta etc.) Nota bene – pe insulă nu mai e nimeni altcineva, ţărmul nu e departe, dar o furtună puternică izbucnită pe neaşteptate împiedică orice tentativă de a părăsi insula. Când poliţia ajunge acolo, găseşte zece cadavre şi nici urmă de vreun asasin. Avem a face, prin urmare, cu o enigmă fără şanse de a fi dezlegată? Aşa se părea, până când este găsită confesiunea scrisă a unui dintre personaje (nu-i dezvălui identitatea, n-aş vrea să-i frustrez pe cei care nu au citit încă romanul) care povesteşte cum i-a ucis pe toţi ceilalţi (era vorba, într-adevăr, de un act justiţiar) şi cum şi-a pregătit sinuciderea, făcând-o să treacă drept crimă (sau, mai exact, să pară că intră în seria celorlalte crime).

Or, Pierre Bayard consideră că intriga poliţistă, aşa cum o construieşte aici Agatha Christie, este eronată şi neverosimilă, criticul promiţându-ne totodată, de la bun început, că ne va dezvălui numele adevăratului asasin. E necesar însă, în acest punct, să amintesc câteva dintre argumentele teoretice ale lui Bayard (reflecţia teoretică joacă un rol important în carte, ea nu este însă niciodată seacă şi plicticoasă). Mai întâi, în ce priveşte personajele de ficţiune: acestea, spune autorul, ar trebui să-şi exprime opiniile asupra textelor unde sunt prezente şi, în plus, personajele au o marjă de libertate, de autonomie, de care ar trebui să încerce să profite. Nu există, apoi, o frontieră strictă între opera literară şi lumea din jur. Criticul examinează în continuare implicaţiile şi ipostazele spaţiului închis în romanul poliţist, de la Edgar Poe şi Gaston Leroux (Misterul camerei galbene) până la John Dickson Carr. Identifică situaţiile neverosimile din Zece negri mititei şi caută explicaţii pentru faptul că cititorul nu le vede (e vorba de fenomene care i-au preocupat şi pe psihologi – deturnarea atenţiei, iluziile optice, „orbirea” din neatenţie, focalizarea pe un indiciu nesemnificativ etc.). Se opreşte asupra tematicii (asupra imaginarului) insulei ce ar putea fi chiar o metaforă a operei literare. Consideră, în sfârşit, că soluţia perfectă a enigmei este atunci când asasinul izbuteşte să părăsească viu spaţiul închis în care a comis crimele. Şi ne dezvăluie identitatea adevăratului asasin – tot unul dintre cei zece, dar care, urmând un plan impecabil pus la punct şi utilizând un alt motiv tematic al romanului poliţist, acela al falsului cadavru, reuşeşte – după ce îi ucide pe ceilalţi nouă – să plece de pe insulă şi să-şi piardă, apoi, urmele. Nu vă spun nici de această dată cine e asasinul, tot pentru a nu strica plăcerea eventualilor cititori (sper să fie cât mai mulţi) ai cărţii lui Bayard.

Sigur, toate astea sunt o joacă, dar o joacă superioară, o joacă inteligentă care ne face să vedem, din interior, cum funcţionează mecanismele naraţiunii. Autorul declară că practică o „critică intervenţionistă„, în opoziţie cu critica clasică „statică”. Este evidentă (o admite Bayard însuşi) influenţa teoreticienilor şi practicienilor „literaturii potenţiale”(Queneau şi ceilalţi). Şi ce ne-am putea dori mai mult, atunci când lectura critică e o combinaţie bine dozată între inventivitate, ludic şi umor?