Un adevăr trist şi dezamăgitor e că România pare aproape invizibilă pe harta mondială a resurselor şi colecţiilor digitale de tip academic. Multe baze de date dezvoltate în ultimii ani nu sunt, din păcate, racordate la arterele mondiale de circulaţie a informaţiei. Bibliotecile funcţionează, încă, după ritmurile impuse în secolul al XIX-lea şi ar fi mai uşor să spunem ce nu avem decât să vorbim despre ceea ce avem. O parte a fondului de publicaţii româneşti aflate în depozitele unor mari biblioteci internaţionale a fost deja transferat în mediul digital, după cum o demonstrează, spre exemplu, platforma archive.org, cu un fond de 20 de milioane de cărţi şi cu un ritm zilnic de creştere de o mie de volume. Conform unor estimări recente, până acum a fost scanată, prin diverse proiecte cu finanţare naţională şi internaţională, toată producţia de carte românească de până la 1830. Dar marea producţie de documente tipărite în limba română începe, după se ştie, după 1830, aşa că cea mai însemnată parte a tezaurului naţional de publicaţii încă aşteaptă marea trecere înspre formatul electronic. Cine consultă raportul de activitate pentru anul 2018 publicat de conducerea Bibliotecii Naţionale a României, observă că Biblioteca Digitală Naţională cuprindea, la finele anului 2017, peste 8.600 de obiecte digitale, cu un ritm de dezvoltare a patrimoniului digital de 1.700 de unităţi bibliografice/an, adică aproape 200.000 pagini/an, în condiţiile în care Biblioteca Naţională a României dispune de peste 9.000.000 de unităţi bibliografice. Cea mai importantă bibliotecă virtuală românească, Biblioteca Digitală a Bucureştilor, întreţinută de Biblioteca Metropolitană Bucureşti, raportează că, în anul 2018, gestiona un fond de peste 10 milioane de pagini scanate, creat printr-o investiţie multianuală de 3 milioane de euro. Cât de benefică este migraţia digitală a documentelor tipărite se poate observa din statistica bibliotecii digitale pe care o întreţin specialiştii de la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj: peste un milion de vizite ale internauţilor din toată lumea (2017). În mai puţin de un an, sâmburele de bibliotecă digitală constituit la BCU Iaşi a atras aproape 10.000 de vizite, iar acest indicator de etapă echivalează cu totalul cititorilor activi care valorifică anual resursele tradiţionale ale bibliotecii centrale universitare ieşene. Puse cap la cap, astfel de informaţii semnalează că marile biblioteci din România urmează, relativ timid, calea prelucrării electronice a colecţiilor tradiţionale de documente cu valoare informativ-educativă. Totuşi, e mai puţin limpede cum văd autorităţile plasarea României pe harta lumii virtuale. Senzaţia pe care omul de rând o capătă e că mult-clamata Românie digitală pare mai degrabă o iluzie, în condiţiile în care formarea şi dezvoltarea competenţelor digitale se menţine în stadiu experimental. Existenţa celor două Românii, cea europeană, democratică, progresistă, şi cea balcanică, postcomunistă, conservatoare, e cât se poate de vizibilă şi din unghi virtual: în universităţi şi în bibliotecile universitare, accesul la resurse electronice gratuite de ultimă generaţie coexistă şi contrastează cu „facilităţi” de studiu de care până şi şoarecii ar fugi. Un spirit superstiţios ar comenta că suntem atinşi de frica de a duce ceva la bun sfârşit, că ne macină un sindrom al surpării. O estimare fie şi superficială a cheltuielilor angajate în procesul de organizare digitală a colecţiilor tradiţionale de documente păstrate în bibliotecile de importanţă naţională include costuri anuale de zeci de mii de euro, de la sumele necesare cumpărării de echipamente adecvate de prelucrare digitală, la fondurile necesare securizării, conservării şi folosirii pe termen lung a documentelor digitale. Acestora li se adaugă alocările pentru funcţionarea propriu-zisă a arhivelor digitale. Spre a înţelege cât de costisitoare sunt proiectele serioase de organizare a unei biblioteci digitale, e suficient să amintim că platforme faimoase, precum Hathitrust, au costuri operaţionale anuale de 2,6 milioane de dolari pentru gestionarea celor peste 14 milioane de cărţi şi reviste în format digital. Cel mai însemnat proiect mondial de realizare a unei biblioteci digitale, Google Library Project, a fost în 2006 estimat la 750 milioane de dolari, pentru scanarea a 30 milioane volume. În raport cu astfel de sume fabuloase, scanarea milioanelor de documente aflate în principalele biblioteci universitare şi academice din România ar presupune un efort financiar substanţial, dar nu imposibil. La mormanele de bani care s-au risipit până acum pe fantasme de lux, o asemenea cheltuială ar părea un fleac. Consolidarea accelerată a unui fond naţional de resurse infodocumentare de încredere, accesibile în regim gratuit, ar fi, în opinia mea, o emblemă reală, vizibilă, de mare impact, a României educate. Rămâne de văzut dacă, în mediul online autohton, personajul difuz, capricios şi imprevizibil numit cititor digital s-ar acomoda la condiţiile de utilizare civilizată a unor astfel de resurse.
Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi