Între actul de a mânca şi cel de a vorbi ori de a gândi, limbile omeneşti îngăduie, graţie resurselor expresive de care dispun, analogii menite să evidenţieze că trestia cugetătoare numită om este uneori dispusă să privească viaţa prin lentila retorică a burţii.
De pildă, când aflăm că în capul cuiva e un ghiveci/ o tocăniţă/ o varză, putem totodată constata că ideile pot avea aromă, gust şi consistenţă. Pricepem, dară, de ce tocăturile tind să fie asociate cu dezorientarea, confuzia sau prostia. Urmând acelaşi fir, se cuvine să notăm că fiertul, friptul, coptul şi prăjitul sunt acţiunile tipice de pregătire a unor „mâncăruri” gătite din idei şi simţăminte omeneşti. Mintea omenească e ca un aluat frământat, preparat şi consumat în fel şi chip.
În modesta încercare a de semnala că masticaţia nu e doar un umil proces biomecanic, ci şi resortul unor figuri de limbaj şi de gândire, vom recurge la câteva ilustrări gustoase. Mai precis, ne vom opri asupra câtorva produse a căror faimă a trecut dincolo de marginile cărţilor de bucate, devenind embleme ale firii omeneşti. Între noi fie vorba, ecuaţia om – aliment, veche de când lumea, are darul de a semnala că, în anumite împrejurări, cuvintele şi imaginaţia sunt, nu-i aşa?, impulsionate de enzimele digestive.
Faimoasa bucătărie franceză a bătut la porţile româneşti ale Orientului încă din secolul al XVIII-lea, de nu cumva chiar mai devreme, şi, din acele timpuri, moştenim o zestre bogată de produse culinare şi de cuvinte referitoare la varii delicatese. Ca un ecou al acestui proces de îmbogăţire culturală şi lingvistică, pe terenul limbii române au început a se ivi, precum pateurile cu ciuperci, creaţii locale privind obiceiurile mondene ale unor consumatori. Astfel, pe urmele ceremonialului pus în act mai ales la ceas festiv, a înflorit un şirag de cuvinte cu înţeles peiorativ, al căror rol este de a evalua, în cheie ironică, absenţa celor şapte ani de acasă. De exemplu, bătrânul şi venerabilul biscuit ‘produs obţinut prin coacerea unui aluat de prăjitură, tăiat în diverse forme’ a devenit, în limba română, strămoşul unor vorbe precum biscuiţar, creaţie ale cărei înţelesuri oglindesc existenţa unui soi inconfundabil de individ integrat în peisajul vieţii urbane, şi anume simpozionistul, adică omul măcinat de sindromul de a nu rata evenimente cu dichis oriental la care se oferă, pe seama gazdelor, mostre de gastronomie occidentală şi de balcanism conversaţional.
Biscuitul sau, cum se mai zice în popor, biscuitele are un văr italian, biscotul, iar odrasla lexicală a acestuia le-a dat lexicografilor de furcă. Ce altceva să credem când unii lasă de înţeles că urmaşul sprinţarului biscot ar fi nimeni altul decât celebrul pişcot, pe când alţii recurg la alte trasee etimologice – fie pe filieră maghiară, fie pe filieră sârbă – pentru a dezvălui cum s-a naturalizat pe plaiuri mioritice părintele românescului pişcotar, folosit până nu demult pentru a-i denumi pe veteranii conferinţelor de presă la care ştirile căpătau aspect alungit, gust dulce şi textură pufoasă sau crocantă? Cine răsfoieşte dicţionarul lui A. Scriban află că forma pişcot a avut priză la vulg. Totuşi, în loc să ne întrebăm cum de a devenit pişcotul emblema jurnalismului de duzină, şi, prin remodelare semantică, un delicat simbol al spiritelor fine, savuroase şi efervescente, abonate la întruniri publice, ar fi mai de folos să luăm aminte şi la fursecuri.
Ca şi pişcoturile, fursecurile au succes conotativ. În oglinda seriei pişcot – pişcotar – pişcotăreală, şirul fursec – fursecar – fursecăreală reflectă cât de amplă poate fi, în anumite condiţii, distanţa de moravuri dintre înalta societate de odinioară şi sclifoseala îmbibată de prost-gust a zilelor noastre. Iată, ar zice un observator lipsit de prejudecăţi, un caz în care bucatele, cu tot cu istoria lor, se dovedesc, parcă, mai nobile decât aluatul uman al celor ce le mestecă. Mai amuzante decât caricaturile lexicale ale biscuiţilor, pişcoturilor şi fursecurilor cu chip uman îmi par sugestiile sonore evocate de denumirile diverselor specimene de simpozionişti. Abia în clipa în care un crănţănit agil şi intens, ca de rozătoare aprigă şi destoinică, sparge, asemenea unui ecou aeronautic, zumzetul unei săli murmurânde, atunci se poate contempla, în deplina sa splendoare, rafinamentul robust al unui spirit crocant.
Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi