Premierele începutului de an de la TNI
Pe 7, respectiv 11 ianuarie, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi a venit cu două propuneri teatrale, Despărţitorul de Ion Sapdaru şi Gaiţele de Alexandru Kiriţescu, în regia lui Ovidiu Lazăr.
Despărţitorul este un spectacol de Ion Sapdaru deoarece textul îi aparţine. În 2014, Ion Sapdaru punea în scenă acelaşi text la Casa de Cultură a Studenţilor din Iaşi, cu o distribuţie diferită de prezenta. Mulţi dintre cei ce jucau atunci s-au risipit prin ţară sau nu mai au legătură cu teatrul.
Este evidentă încercarea de a realiza teatru participativ, Sorin Cimbru, în rolul titular al lui Felix Poenaru, adică despărţitorul de cupluri, având totodată rolul de a crea legătura dintre scene, prin momente nostime de interacţiune cu sala, împărţind cărţi de vizită. Ca şi data trecută, Ion Sapdaru mizează pe comicul de situaţie, pe anumite detalii din jocul tinerilor actori pe care îi afirmă, pe jocul nonşalant al actorilor consacraţi. Spectacolul prinde la public, e relaxant şi nu are limbaj licenţios. E lipsit de pretenţii filosofice, dar cu toate acestea un bun prilej pentru a atrage marele public la teatru.
Fiind un spectacol de public, dar şi de actor, îi voi remarca pe Sorin Cimbru care a avut multe colaborări de succes şi pe Ioana Ivănescu, pe care nu o ştiam până acum, dar pot spune că are două roluri, ambele de compoziţie, care chiar merită menţionate. În rest, nu mai e acea vibraţie de actori entuziaşti, aproape frisonantă, pe care o regăseam acum câţiva ani, însă spectacolul s-a maturizat inevitabil; din păcate, se limitează la anumite plafoane şi tipare de joc ale actorilor cunoscuţi, lipseşte mişcarea scenică ce-l însufleţea în varianta anterioară.
Gaiţele de Alexandru Kiriţescu, în regia lui Ovidiu Lazăr, este ca şi precedentul tot un spectacol de public şi de actor, fiind în plus un spectacol de sală mare. Regizorul duce decorul mult în spate, aproape excesiv am putea spune, intenţionând parcă să lucreze plastic. Într-adevăr, compartimentele casei constituie fiecare un tablou aparte, în mişcare sau static, cu acţiune burlescă sau non-acţiune, mascată de cortine transparente. Este, din nou, un spectacol pentru marele public.
Faptul că prim-planul este rezervat obiectelor de decor funerare, trecerii orchestrei cu alaiul macabru nu e tocmai cea mai reuşită soluţie spre a crea un spectacol dinamic. În plus, jocul actorilor din spate nu e vizibil în cele mai mici detalii pentru spectatorii din toate colţurile sălii. Sunt momente când picanteriile familiei tipic balcanice stârnesc ropote de aplauze pentru că e ceva ce atrage încă, în sens negativ şi critic, dar totodată ca o recunoaştere de sine în marea oglindă în care umanitatea îşi reflectă chipul, la parvenitismul moral al specimenelor care se tachinează până la refuz, care, dacă nu ar fi fantoşe, poate chiar ar reuşi să îşi facă unul altuia sufletul să sângereze, la burghezime şi la micii îmbogăţiţi cu pretenţii aristocrate, dar care îşi dau arama pe faţă mahalageşte.
E fără îndoială o dramă la mijloc pusă-n scenă cu mijloacele grotescului. Ovidiu Lazăr creează şi momente de un comic ilar, dar şi momente onirice, spre final (momentul cu apariţia stacojie a Margaretei, remuşcările lui Mircea, care o urmează ca hipnotizat în neantul azuriu) ce predispun la o altfel de stare. Intrând pe panta bufonadelor scenice, Daniel Busuioc, Mihaela Arsenescu Werner, dar mai ales Tatiana Ionesi au momente extrem de reuşite. De la un timp, Tatiana Ionesi are roluri foarte degajate în spectacole, în acelaşi timp migălos lucrate. Mălina Lazăr face un foarte bun tandem cu Dumitru Georgescu şi e admirabil cum actorii tineri (cei doi menţionaţi, dar şi Dumitru Georgescu şi Andreea Boboc) reuşesc să se susţină scenic prin replică, gest, postură corporală, privire.
Ca de obicei, Ovidiu Lazăr face apel la simboluri. De această dată, ghemul roşu semnifică, circular, derularea poveştii, acceptarea convenţiei teatrale propuse. E vorba de o lume tratată cu mijloacele teatrale clasice şi care trebuie percepută ca atare, neputând fi judecată cu un aparat străin de convenţie. În rolul cioclului, aproape de nerecunoscut, Oana Sandu este foarte nostimă şi expresivă, depăşindu-se pe sine, cea din rolurile frecvente, încercând ceva nou care reuşeşte să ne surprindă. Orchestra live (Diana Roman, Ioan Ursulescu, Radu Grăjdeanu, Bogdan Ionescu) pune în mişcare o lume, la limita de jos a umanităţii din om, care riscă să încremenească în propria-i uzură morală şi spirituală.
(Despărţitorul, regie şi text: Ion Sapdaru, cu Sorin Cimbru, Radu Homiceanu, Alexandru Guşă, Doru Aftanasiu, Dumitru Năstruşnicu, Anne-Marie Chertic, Alexandra Bandac, Ioana Ivănescu, Oana Sandu, scenografie: Cătălin Târziu; Gaiţele de Alexandru Kiriţescu, regia: Ovidiu Lazăr, cu Mihaela Arsenescu Werner, Tatiana Ionesi, Irina Răduţu Codreanu, Andreea Boboc, Mălina Lazăr, Livia Iorga, Georgeta Burdujan, Dumitru Georgescu, Daniel Busuioc, Horia Veriveş, scenografia: Alina Dincă-Puşcaşu, TNI, Uzina cu Teatru, respectiv Sala Mare)
Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)
