„Căci mintea omenească e făcută în aşa fel încât, dacă nu e stimulată mereu de imagini care să-i stea dinainte, lesne îşi pierde orice amintire.” Galileo Galilei
În 1610, la Veneţia, vedea lumina tiparului o lucrare care a revărsat asupra autorului ei, profesor de matematică la Universitatea din Padova, o faimă nepieritoare. Intitulat Sidereus nuncius (Anunţul stelar, Humanitas, 2018), volumul publicat de Galileo Galilei era rodul unor observaţii repetate, întreprinse cu ajutorul unui instrument optic denumit, în latină, când perspicillum, când specillum instrumentum sau organum, iar în notiţele scrise în italiană, când cannone, când occhiale. Vrând să vedem şi noi trăsnaia, pe pagina de internet a Muzeului Galileo din Florenţa descoperim un fluier lung de 1,2 m, făurit din lemn şi cupru, cu un obiectiv de 5 cm în diametru.
În epocă, bizarul instrument creat în 1608 de opticianul olandez Hans Lippershey avea să primească şi alte denumiri. Dacă în franceză i s-a spus lunette (rom. lunetă), pentru a puncta similaritatea dintre forma circulară a lentilelor alcătuitoare şi discul lunii, de cercurile savante ale vremii s-a lipit ca untul de pâine un prototip lexical cu rădăcini etimologice greceşti: tēleskopos. Se zice că denumirea ar fi fost născocită de teologul Giovanni Demisiani, la banchetul organizat pentru a onora primirea lui Galileo Galilei în Accademia dei Lincei, la 14 aprilie 1611. Dar, vorba ceea, boii ară şi caii mănâncă, aşa că naşul oficial al fluierului cu lentile este prinţul Federico Cesi, fondatorul savantei societăţi academice a lincşilor.
Redactată şi publicată în timp-record, lucrarea lui Galileo Galilei a dărâmat o lume plată şi închisă, lumea geocentrică, şi a înălţat, prin lumina firavă a unui tub de lemn, sticlă şi bronz, o alta, deschisă către fereastra infinită a universului. Anunţul stelar are o prefaţă magnifică. Omagiul adus Marelui Duce de Toscana, Cosimo al II-lea de Medici, al cărui tutore Galileo Galilei fusese între 1605 şi 1608, i-a asigurat astronomului înaltul patronaj al ilustrei case princiare. Totodată, iniţiativa savantului italian de a înnobila patru dintre lunile lui Jupiter cu titulatura de aştri mediceeni ne învaţă nu numai că vorba dulce mult aduce, ci şi că marile adevăruri ale universului fără margini sunt întrecute doar de capriciile firii omeneşti: „Iată deci patru aştri rezervaţi ilustrului Vostru nume, şi nu unii dintre aceia fără de număr şi mai puţin însemnaţi cum sunt stelele fixe, ci unii din nobilul şirag al planetelor. Aceştia îşi urmează, fiecare cu altă mişcare şi cu uimitoare viteză, propria orbită în jurul stelei Jupiter, cea mai nobilă dintre toate, ca şi când ar fi progeniturile sale, în timp ce, cu o coordonare unanimă, toţi patru laolaltă săvârşesc tot la doisprezece ani marile lor revoluţii în jurul centrului lumii, adică al Soarelui. Şi s-ar zice că însuşi Creatorul stelelor m-a îndemnat, prin semne clare, să dedic aceste noi planete numelui vestit al Alteţei Voastre mai degrabă decât al altora. Într-adevăr, cine oare, asemeni acestor stele care, ca demne progenituri ale lui Jupiter, nu se îndepărtează mai deloc de el, poate nesocoti faptul că îngăduinţa, blândeţea sufletească, amabilitatea comportării, strălucirea sângelui regal, acţiunile măreţe, desăvârşita autoritate şi conducere, care toate îşi au sălaş şi loc în Alteţa Voastră; cine, întreb eu, nu ştie că toate aceste virtuţi pogoară din preabuna stea Jupiter, cel mai mare izvor de bine după Dumnezeu?” (op. cit., p. 66-67).
După mai bine de patru secole, s-au stins ecourile propunerii de a considera planeţii jovieni stele mediceene! Şi cum ar fi fost dacă ochiul artificial îndreptat către stele ar fi purtat astăzi numele născocit de Galilei, adică perspicil, termen evident înrudit cu perspicacitate? În schimb, atât astronomii, cât şi oamenii educaţi ai prezentului ştiu ce este un telescop şi care sunt cei patru sateliţi galileeni ai marelui şi furtunosului Jupiter: Io, Europa, Ganymede şi Callisto.
Să derulăm niţel pe repede înainte şi să facem cunoştinţă cu Amfilohie Hotiniul (1735-1800), harnic traducător moldav şi cărturar luminat, şcolit la Roma, care a formulat, pre limba noastră, dar după surse occidentale, unele din primele lămuriri ştiinţifice şi etimologice privind planetele, cometele, sateliţii şi telescopul: „Tilescopio este un cuvânt grecesc, că va să zică vedere diparte”; „cuvântul planeta va să zică rătăcire. Care să numesc stelile celi ce nu merg drept şi îmblă rătăcind prin aeră”; „Cometa esti un cuvânt că vra să zică c o m o s, cu păr lung, că de noi să chiamă sté cu coadă” (…) „Feliurile de cometi sânt după cum li-i chipul lor osebit. Să zic p ă r o a s e acele care împregiur lasă raze asemine părului, b ă r b o a s e – acele a cărora coadă asemenează unei barbe şi s e b i o a s e, celi ce au coada în chipul unei săbii”; „Satelite este un nume al romanilor celor vechi că va să zică un străjeriu a unui boieriu au a unui prinţipu, a cui slujbă are de a apăra pre stăpânul său. Deci astronomii au numit prin metaforă a chema Luna, care este un tovarăş cu a sa planetă întru toate întoarcerile sale împregiurul soarelui”*. Fain!
Revenind la fluierul cu ochi de sticlă, nu este mai puţin adevărat că şi celelalte denumiri ale telescopului, puse în circulaţie la începutul secolului al XVII-lea, it. occhiale şi fr. lunette, s-au internaţionalizat şi au fost integrate în diverse alte terminologii, precum cea maritimă sau militară. Regăsim, de pildă, rom. ochean, în Lexiconul de la Buda (1825), ceea ce ne îndeamnă să credem că termenul era, cu siguranţă, cunoscut învăţaţilor din secolul al XVIII-lea. Rom. lunetă, cu înţelesul ‘instrument din una sau mai multe vitre (bucăţi de sticlă – n.r.), tăiate aşa încât se văd prin ele obiectele mai mari decât cu ochiul liber’ este inclus în dicţionarul academic publicat, între 1871 şi 1876, de Laurian şi Massim, iar atestarea ne îndeamnă să presupunem că neologismul şi-a căutat loc în româna literară din prima jumătate a secolului al XIX-lea.
În chip de concluzie: a trecut atâta amar de vreme de la apariţia perspicilului şi mai că te loveşte zilnic marea ameţeală cosmică când vezi, fără lunetă, ochean sau telescop, cum unii se dau buricul lumii, gândind că tot Pământul e al lor şi că e plat!
* Adresez mulţumiri doamnei conf. dr. Liliana Soare, de la Universitatea din Piteşti, din al cărei studiu, „GRAMATICA DE LA ÎNV|Ţ|TURA FIZICII. Consideraţii asupra terminologiei astronomice” (2011), am preluat exemplele.
Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi