Mecanisme de interacţiune
Crizele şi scandalurile care au demolat încrederea publică în multe dintre instituţiile de stat au semnalat, între altele, cât de şubrede sunt pârghiile de comunicare care, de regulă, pun în mişcare pactul de cooperare dintre cetăţeni şi organizaţii. Tabloul actual este lugubru.
Avem, pe de o parte, imaginea unui stat, care, privit în oglinda instituţiilor sale constitutive, umileşte şi repudiază cetăţeanul. Avem, pe de cealaltă parte, decepţia şi indignarea care, la orice scânteie, aprind în oameni focul revoltei. Pare că şcoala, spitalul, secţia de poliţie, judecătoria ş.a. contrazic menirea de a ocroti, oferind, în cascadă, motive de a constata că trăim într-o lume roasă de mefienţă, cupiditate şi indolenţă.
S-ar zice că ograda instituţiilor publice este bântuită de un duh rău, iar profilul acestei stafii se materializează într-un suprapersonaj de care ne împiedicăm la tot pasul, la ghişeu, în birouri, în sălile de clasă şi de judecată ori pe holurile sinistre ale instituţiilor de sănătate publică. Da, aţi ghicit, acesta este Nesimţitul. Aidoma sardonicului portret ceauşist de odinioară, Nesimţitul ne reaminteşte că zbaterile, speranţele şi iluziile noastre sunt lipsite de sens şi de rost, că bunăvoinţa e o slăbiciune sau o prostie, că imperativul zilei este „dispreţuieşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Să contemplăm, fie şi pentru o clipă, designul mecanismelor de interacţiune dintre instituţiile statului şi omul obişnuit. Încă de la grădiniţă, o voce rece şi impersonală ne bate în cap cu o regulă de aur: să fim cuminţi. În semantica instituţională a cuvântului, a fi cuminte înseamnă, în primul rând, a fi obedient şi, mai apoi, înseamnă a fi tăcut, impasibil şi, pe cât posibil, imobil. De mic, e bine să îţi ştii lungul nasului, să nu cumva să zici sau să faci vreo poznă, că te ia mama naibii! Mai apoi, în şcoală, oricărui copil i se inoculează ca un tranchilizant ideea că elevul perfect este cuminte şi silitor. Toţi ştim ce înseamnă asta. Un elev cuminte şi silitor e o fiinţă disciplinată, fără porniri, gânduri şi trăiri exuberante. Un elev cuminte şi silitor nu vorbeşte neîntrebat, ascultă, reţine şi repetă informaţia comunicată, nu are voie să alerge pe holuri şi nici să facă zarvă în pauze. Cu matriţa acestui algoritm ridicol, rigid şi represiv de „însuşire” a valorilor umane se fabrică cetăţenii de nădejde ai patriei.
Când intri într-o instituţie publică, oricare ar fi aceasta, ceea ce atrage atenţia e risipa enormă şi inutilă de resurse şi de energii folosite pentru a intimida. Dacă ai cumva norocul să treci de paza de la poartă – aţi observat că „poarta” e mai mereu „păzită” de câte unul care nu ştie nici să se exprime, nici să se poarte cuviincios? – ceea ce urmează sfârşeşte adesea într-o convorbire duhovnicească. Când pui întrebări, te cruceşti, când ţi se răspunde, îţi faci cruce. De la început eşti gratulat cu presupunerea că nu prea ai ce căuta acolo. Urmăriţi, vă rog, semnalistica de orientare. Cu excepţia ieşirilor în caz de urgenţă, clar delimitate, harta locului are evidente contururi de harababură. Habar nu ai cum să-l găseşti pe funcţionarul Ion Popescu, pe care, de altfel, îl cauţi, deoarece au fost depuse toate eforturile pentru ca tu, cetăţene, să nu poţi ajunge comod la funcţionarul Ion Popescu. În schimb, eşti descusut, întors pe toate feţele şi aruncat ca o minge de la un actor la altul, de la un birou la altul, de la o instituţie la alta. Ca în basme, e nevoie de cel puţin trei încercări pentru a ajunge unde ai fi dorit.
Aşadar, formele de relief ale spaţiilor instituţionale nu sunt user-friendly şi acelaşi lucru se poate comenta şi despre timpul petrecut în respectivele instituţii. Scriind aceste rânduri, cuvântul care îmi bubuie în cap este „EXASPERARE”. Îmi par atât de rare clipele de mulţumire că solicitările au primit rezolvări simple, eficiente şi rapide, încât nu greşesc dacă presupun că, pentru foarte mulţi români, contactul cu o instituţie publică e sinonim cu pierderea de vreme. Statul e monstrul instituţional care se hrăneşte cu zilele noastre fripte, aşa cum sălbaticul Cronos îşi devora odraslele.
Să atingem, în sfârşit, şi maniera de desfăşurare a procesului de comunicare dintre cetăţeni şi reprezentanţii instituţiilor publice. Vorbitul în şarade sau în răspăr, tonul steril pedagogic şi superior, întorsătura gratuită de frază, instinctul de a spune ceva, orice, fără a transmite nimic relevant, pornirea de a face glumiţe pe seama altora, toate acestea reflectă ceea ce paremiologul Grigory Permyakov considera a constitui, pe teren folcloric, miezul comunicării negative. Cu alte cuvinte, deşi vorbim pe înţeles, nu ne putem pricepe. Obiceiul de a ne învârti cu vorba în jurul cozii, de a despica în patru până şi firul de păr care nu există, de a zice una şi de a înţelege alta constituie nu excepţia, ci norma de articulare a discursului public. Nu îmi pot explica altcumva de ce mulţi purtători de cuvânt par croiţi după acelaşi calapod: rigizi, ridicoli, represivi. Or fi fost, pesemne, cei mai cuminţi şi mai silitori dintre elevi.
Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi