La început, mi-am închipuit că va fi raiul pe pământ:
– Bună ziua! Domnul Cutărică? Avem un pachet pentru dumneavoastră! Când vă găsim acasă? Ne daţi şi nişte repere? Vă mulţumim!
Domnul Cutărică eram eu, iar vocea calmă, respectuoasă şi precisă, decupată, parcă, din filmele cu apeluri la 911, suna din partea serviciului de relaţii cu clienţii unei companii de curierat rapid. Eram domnul Client Cutărică, iar omul companiei, antrenat conform unui protocol străin de metehnele româneşti, mă invita, cu bunăvoinţă, să preiau, din uşa apartamentului meu situat la ultimul etaj al unui bloc fără lift, un colet livrat, literalmente, la domiciliu. Eram impresionat.
Ani de zile, domnul Adrian, curier al companiei care mă anunţase atât de frumos că urma să primesc un pachet de cărţi comandate online, a livrat, cu bunăvoinţă exemplară, tot soiul de plicuri alveolate, pungi sigilate şi cutii ermetizate în care s-au lăsat transportate diverse bunuri ale orânduirii capitaliste contemporane: jucării, ustensile şi unelte, îmbrăcăminte şi încălţăminte, jucării, aparatură electrocasnică, cosmetice, am zis jucării?, cărţi şi altele despre care acum chiar nu-mi mai aduc aminte. De fiecare dată, domnul Adrian, un tânăr binecrescut, isteţ şi energic, telefona politicos înainte, se interesa dacă va fi cineva acasă, reprograma livrarea în caz că exista vreun impediment, se nevoia, ca un schimnic, cu cele aproape 80 de trepte pe care o cutie trebuia să le parcurgă până la uşa domnului Client Cutărică, purta cu zâmbetul pe buze dialogurile de complezenţă pe care oamenii le poartă în asemenea împrejurări şi nu stătea locului mai mult decât s-ar fi cuvenit. Acest ceremonial impecabil executat i-a rezervat domnului Adrian respectul nostru.
Într-o zi, din telefonului domnului Adrian, răsări o voce greu de descris în cuvinte. Imaginaţi-vă un urs polar proaspăt dresat să articuleze româneşte. Din frânturile de aproape dialog pe care le-am putut pricepe, am dedus că şi curierii beneficiază de concedii pentru continuarea studiilor. Aţi înţeles, desigur, că cel ce luase decizia de a trece la next level, al studiilor universitare, era amabilul domn Adrian, nu ursul din al cărui mormăit nici măcar un nume de persoană nu fusesem capabil să extrag. Greşeala mea! Cine m-a pus să intru în vorbă cu el?
În tovărăşia cu noul curier am pornit, cum s-ar zice, cu stângul. Tot astfel am şi rămas. Domnul Client Cutărică tocmai devenise un „Alo!”. Aşa mi se adresa ursul, pre limba lui, un soi de me-Tarzan-you-Jane: – Alo, curieru’-s. Aveţi colet, ora X, la stradă.
Ca un schimnic mă nevoiam, urcând şi coborând cele aproape 80 de trepte pe care o cutie trebuia să le parcurgă până la uşa apartamentului meu, situat la ultimul etaj al unui bloc fără lift. Degeaba i-am tot explicat domnului “curieru’-s” că: a) ar fi foarte posibil să aibă o surpriză plăcută dacă livrează coletele la domiciliu, în conformitate cu obiectul de activitate al companiei-mamă; b) copiii mici nu pot fi lăsaţi nicidecum nesupravegheaţi; c) oamenii cu picioare rupte sunt greu deplasabili; d) în ciuda bogatei imaginaţii pe care noi, sapienşii, o posedăm, fizic ne este pur şi simplu imposibil să ne aflăm, simultan, în două locuri. I-am furnizat, desigur, şi alte motive plauzibile, însă ursul a ţinut-o pe-a lui, una şi bună: – Alo, curieru’-s. Aveţi colet, ora X, la stradă.
Amintirea disperărilor de etapă mă îndeamnă să mărturisesc că nu mi-a picat bine această „retrogradare” de la Domnul Client Cutărică la Alo. În fond, cine s-ar simţi confortabil de-ar constata că, în mintea, în ochii şi în gura celuilalt, sinele propriu şi personal nu contează nici cât o interjecţie degerată? Dar, vorba ceea, la întrebarea „Ce mai faci?” se poate răspunde şi „Mulţumesc, mai bine decât la anul!”. Nu am stat nici o clipă pe gânduri să desluşesc motivele pentru care ursul a dispărut de pe bolta înstelată a curierilor rapizi tot atât de iute precum apăruse. Probabil că făcea livrări la domiciliu în afara sezonului de hibernare, cine ştie?
În urmă cu câteva zile, primesc un bip. Număr necunoscut. Sun. Sunt trecut pe „ocupat”. Aştept. Mai risc o încercare. Acelaşi efect. Primesc un sms: „Azi, în intervalul x-x, veţi fi căutat pentru livrarea exped. (urma un cod), ramb. (urma o sumă). Detalii la (urma un număr de telefon)”. Sun. Şi sun. Tot sun. Nimic.
Alt sms: „Azi (urma data), expedierea (urma un cod) a fost avizată. Adresa (urma o adresă), termen păstrare 5 zile.”. Curios lucru! Sun la companie. „Pentru informaţii privind tra-la-la, apăsaţi tasta (urma un număr)”. Las câteva zile să treacă. Linişte. Pace. Nimic. Sun iar. Linişte. Pace. Nimic.
Caut numărul de contact al companiei-mamă. Voiam să mă lămuresc dacă nu s-o fi rătăcit domnul care ar fi trebuit să livreze coletul. În cele din urmă, după multe cazne cu apeluri blocate, cu taste dictate de roboţi şi cu muzici de „apel în aşteptare”, reuşesc să dialoghez cu o voce bonomă:
– Pot să fac o reclamaţie?
– Nu, zice, scrieţi un e-mail.
– Un serviciu de preluare telefonică a reclamaţiilor există?
– Nu, zice, scrieţi un e-mail.
– Adică îmi spuneţi că nu pot face acum, înregistrat fiind, o reclamaţie telefonică?
– Nu, zice, scrieţi un e-mail.
N-am scris e-mail. Între timp, le-am comunicat tuturor ai casei să o termine cu jucăriile, să depăşească etapa primitivă a comenzilor online, ca nu cumva să ne viziteze la domiciliu, mai ales când suntem acasă, vreo dronă de livrări ultrarapide. Cunoaşteţi genul: una lipsită de minte şi de suflet, primitivă în limbaj şi înarmată până-n dinţi.
Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi