Liberul arbitru – frumosul şi bestia (I)

“Der Mensch kann tun was er will; er kann aber nicht wollen was er will.” (Omul poate face ceea ce îşi doreşte, dar nu îşi poate dori ce să dorească.) – Arthur Schopenhauer, Essays and Aphorisms

Pentru milenii a fost factorul hotărâtor în luarea deciziilor şi negociatorul nostru cel mai puternic în faţa divinităţilor de orice fel şi dovada hotărâtoare a supremaţiei intelectului uman în faţa celorlalte vieţuitoare. Când soarta, destinul, sau ce alt nume vreţi să daţi forţelor inexorabile care par să ne determine viaţa îşi pune presiunea aproape insuportabilă asupra fiinţei noastre, apare cu o forţă lăuntrică implacabilă şi ne „permite” să mergem pe drumul „nostru”.

„Spuneţi: nu sunt liber. Dar am ridicat şi am coborât braţul. Toată lumea înţelege că acest răspuns ilogic este o dovadă irefutabilă a libertăţii.” (Leo Tolstoi, Război şi pace). Vreme de secole, acest gest simplu invocat de Tolstoi a reprezentat, exact ca în zicerea lui, dovada absolută şi de necombătut în simplitatea ei a libertăţii omului în faţa universului. Ironia sorţii face ca tocmai acest gest simplu să fi fost primul care a subminat autoritatea inexorabilă a liberului arbitru ca dar al zeilor.

Să ne imaginăm următorul experiment: ne adunăm prietenii, toţi tineri adulţi, sănătoşi, şi îi rugăm să stea pe un scaun cu antebraţele sprijinite pe o suprafaţă orizontală şi să privească spre un monitor. Îi rugăm să-şi extindă fie degetul arătător de la mâna dreapta, fie pe cel de la mâna stângă, după ce aud un semnal sonor. Important este faptul că trebuie să aştepte un semnal sonor pentru a decide ce deget să mişte. Ceea ce nu ştiu ei este că acel semnal sonor este clicul produs de un stimulator magnetic transcranian. Cu 3 până la 5 secunde înainte de începerea propriu-zisă a experimentului, ei vor fi avertizaţi printr-un semnal sonor neutru. Iarăşi, foarte important, ne instruim prietenii în mod special să evite repetiţiile prin selectarea aceleiaşi mâini şi să alterneze constant mâinile. Pentru noi, cei din afară, stimulatorul magnetic transcranian este un dispozitiv care generează un impuls magnetic cu care poate fi stimulat creierul. În experimentul despre care povestim, acest instrument este folosit pentru stimularea părţii inferioare a creierului, acolo unde ştim că se află grupurile de neuroni care comandă mişcările mâinii de partea opusă.

După ce îi lăsăm să se obişnuiască cu condiţiile experimentului într-o sesiune de pregătire, fiecare subiect îndeplineşte sarcina din experiment în timp ce stimulul magnetic este aplicat pe ambele părţi ale capului în poziţiile optime pentru a produce un răspuns (adică „zonele motorii” bilateral). Intervenţia asupra creierului prin stimularea magnetică determină răspunsuri preferenţiale la toţi subiecţii: dacă este stimulat cortexul motor stâng răspunsurile pe mâna dreaptă sunt mult mai numeroase. Şi mai interesant este faptul că subiecţii sunt convinşi că mişcarea mâinii stimulată prin SMT este complet rezultatul voinţei lor. Altfel spus, e foarte posibil că în sinea lor aleg să mişte mâna stânga, dar, mai târziu, după stimularea exercitată pe parcursul experimentului pot avea senzaţia că şi-au dorit de fapt tot timpul să mişte mâna dreapta. Cu toate că generatorul mişcării este instrumetul nostru (stimulatorul magnetic) cei mai mulţi dintre prietenii noştri au senzaţia că au luat hotărâri prin influenţa singulară a propriului liber-arbitru. Este un experiment foarte interesant, chiar distractiv de-a dreptul. Prima oară a fost efectuat în laboratorul lui Alvaro Pascual-Leone, pe vremea când lucra în laboratoarele NIH din Maryland, USA. Pascual Leone relatează, amintindu-şi experimentul, că participanţii îşi atribuiau mişcarea ca şi cum ar fi fost aleasă în mod liber. (Continuarea în ediţia Ziarului de Iaşi de sâmbătă, 18 ianuarie)

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi

Exit mobile version