În fine, revoluţia
Timpul părea să fi încremenit în România. După congresul al XIV-lea al PCR nu am mai avut noţiunea timpului. Totul părea ireal, într-o ţară locuită de fantome. În decembrie, iarna părea că nu mai vine. Trăiam ca într-o rezervaţie uitată de lume, înafara timpului, cu tristeţea întipărită pe chipuri, de parcă eram condamnaţi de un tribunal kafkian să nu-i supravieţuim lui Ceauşescu.
Despre succesiunea în familie se vorbea demult, ca să ne mai îndoim de autenticitatea zvonului şi de fatalitatea destinului. Va veni, în curând, Nicu Ceauşescu. Poate el ne va salva. Se vorbea că ar fi în conflict cu bătrânul, iar la Sibiu, unde era exilat, ar fi mai bine. Cică se găseşte carne şi portocale, dar coada ar fi la Braşov, glumeau românii. Haz de necaz, doar noi reuşim această stranie combinaţie.
Se apropia Crăciunul şi nu aveam nicio bucurie. Ba da, la alimentara din colţ se bagă nes şi portocale. Coada se formează instantaneu. Urmează îmbrânceli şi înjurături. O femeie ţipă isteric, dar nu impresionează pe nimeni. Speram şi perseveram. Cineva striga: daţi mai puţine, să ajungă la toţi! Urmează o busculadă generală, în care se amestecă trupuri, căciuli şi sacoşe. Prind un nes, dar cineva mi-l smulge din mână. Cică nu aş fi respectat coada. Decid că e mai cuminte să mă retrag.
În 17 decembrie începe să circule un zvon subversiv: cică la Timişoara ar fi răzmeriţă. Merg la un prieten şi căutăm înfriguraţi Europa Liberă. Printre scrâşnelile bruiajului, prindem frânturi: Timişoara e sub asediu, iar armata împuşcă oameni. Mă trezesc vorbind cu un amestec de mânie şi exaltare. Dacă a curs sânge, e sfârşitul. Amicul mă priveşte descumpănit, de parcă ar vrea să spună: cum poate eternitatea să se sfârşească? Tremuram lângă un aparat de radio ce se chinuie să ne bage istoria în casă. Aud pentru prima dată în viaţă împuşcături ce ţintesc oameni. Nu pot crede că Ceauşescu a putut da un asemenea ordin. Dar cine să o fi făcut? Doar Ceauşescu e în Iran, în vizită oficială. Nici măcar nu ştiam că atotputernica Elena nu îl însoţea. Aveam să aflăm că ea a coordonat represiunea. Încerc să dau telefon unor prieteni din Timişoara, dar nu am nicio şansă. E clar că oraşul era sub blocadă. În 18 decembrie primim un apel la solidaritate, citit parcă de Monica Lovinescu: aprindeţi lumânări la ferestre! La Timişoara mor oameni. Au căzut mii de victime. Pun lumânarea într-o cană şi o aşez pe pervaz, nu fără teamă. Dar ce e frica, atunci când la Timişoara oamenii cad seceraţi. Dimineaţa merg în Piaţa Unirii şi descopăr blindate. Staţia de tramvai fusese deja mutată în Cuza Vodă. La Copou, în curtea regimentului, armele grele sunt acoperite cu plasă de camuflaj. Îmi e tot mai clar că urmează să se întample ceva grav. Mă uit la chipurile oamenilor şi nu descifrez nici revoltă, nici speranţă. De parcă ar fi extratereştri. Chipurile lor sunt resemnate de decenii.
În 20 decembrie, revenit din Iran, Ceauşescu se adresează naţiunii. E înconjurat de Elena şi alte câteva figuri anoste. Ceauşescu e pământiu şi se împiedică în vorbe. Ne spune despre o lovitură de stat, despre agenturi străine, despre încercarea de a submina realizările poporului. Pentru prima dată înţeleg că statul comunist infailibil poate să se prăbuşească. Mă duce gândul la război şi la perspectiva de a fi înrolat, doar eram ofiţer în rezervă. Dar nu-mi pot imagina cum este să lupţi cu adevărat. Orice mi-a trecut prin minte atunci, numai că peste 5 zile Ceauşescu va fi împuşcat, nu. Nici azi nu înţeleg cum a fost posibil ca cel care părea etern să fie asasinat atât de sumar.
În dimineaţa lui 22 decembrie pornesc spre Copou. Întâlnesc un fost coleg de facultate, ginere de nomenclaturist. E speriat de moarte şi bălmăjeşte ceva incoerent: „vor să mă omoare!” „De ce?” îl întreb „Cum, nu ştii, a căzut Ceauşescu!” Încerc să îl liniştesc cu o glumă, fără succes. Apoi mă îndrept spre Piaţa Unirii. Oamenii se mişcă haotic, ţipă, vântură steaguri tricolore. La Junimea, vitrina a fost spartă, iar cărţile lui Ceauşescu zac răvăşite. În drum spre sediul partidului, mă opresc la Mitropolie, în căutarea unui steag. Catredrala e închisă, iar pe treptele de la cancelarie îl zăresc pe episcopul vicar, azi arhiepiscop al Sucevei. Îl rog sa îmi dea un steag şi insist să se alăture poporului. Apuc chiar să-i reprosez: nu faceţi ca la Timişoara, unde oamenii au căzut seceraţi pe treptele catedralei! Prelatul pare că a încremenit. Ajung la sediul partidului, care era deja devastat. Cărţile lui Ceauşescu sunt aruncate de la ferestre. În birouri se văd urmele răzmeriţei. Un miliţian bătrân mă priveşte speriat, fără să scoată o vorbă. Găsesc o carte de Ceauşescu şi o arunc în stradă. Mă simt fericit, dar gol, de parcă aş pluti înafara timpului.
Ne trezesc la realitate zvonurile teribile: apele sunt otrăvite, teroriştii ne vor executa! Ceauşescu pregăteşte revenirea la putere. Cine ne apără? Sunt revoltat pe mine însumi: cum de nu am presimţit nimic? Şi dacă vom fi vânaţi cei care am avut cutezanţa să ne bucurăm prematur? La orele prânzului, TVR s-a declarat liberă. Pe ecran se perindă oameni noi, îl reţin pe Dinescu, ce se agita isteric, dar şi pe Caramitru, parcă ceva mai lucid. Dar zvonurile se întretaie ameţitor. Seara apare şi profetul Iliescu. Numele lui circula de câţiva ani. Nu-mi puteam imagina altceva decât o succesiune în lăuntrul partidului. În primele zile l-am îndrăgit şi mi s-a părut că aduce un dram de echilibru, în devălmăşia generală din ţară.
Mihai Dorin este istoric şi publicist
