„Ați eșuat”. „Ați distrus țara”. „N-ați făcut nimic în ăștia 30 de ani”. Cam așa arată reproșurile pe care „politica tânără” și „noul activism” le aduc celor trecuți de 50 de ani, „bătrânilor”, „învechiților în rele”. Păi să vedem.
România a devenit o democrație, pentru prima oară în istoria ei, în 1996 (după ce, în prealabil, oamenii au dărâmat un regim totalitar în 1989).
Mai zic o dată. De la Unirea Principatelor și până în 1996, adică timp de apropape 140 de ani, România nu a fost o democrație. Niciodată, nici măcar un moment. Suntem o democrație abia din 1996 încoace. Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt. Luați datele Polity V și convingeți-vă singuri.
Evident, democrația românească e una cu hibe (destul de) mari. Totuși, e democrație – și din 1996 încoace am rămas o democrație.
Asta mi se pare, de departe, cea mai extraordinară realizare a noastră de până acum. Să reușești să produci din nimic un regim democratic, după 140 de ani în care ai avut exclusiv regimuri autoritare de diferite feluri (de la autoritarismul concurențial antebelic și imediat postdecembrist, la autoritarismele interbelice) sau regimuri totalitare (cel legionar și cel comunist), mi se pare absolut uluitor.
Fără niciun punct de sprijin în spate, fără nicio tradiție democratică, am reușit să producem un regim democratic – și să-l menținem ca atare. Oricum ne-am uita la asta, tot rămâi cu răsuflarea tăiată. Fiindcă, din punct de vedere politic, e cea mai mare reușită istorică a României.
Mai departe. Potrivit Băncii Mondiale, în 1989 făceam parte din grupul lower-middle income economies, mai aproape de pragul de jos decât de cel de sus al grupului. Astăzi facem parte din grupul upper-middle income economies, aproape de pragul de sus. Iar cel târziu în 2020 vom intra în grupul high income economies.
De la lower-middle income la high income în 30 de ani, iarăși e un salt spectaculos.
Nostalgicii comunismului ar trebui să știe (sau, dacă sunt suficient de în vârstă, să-și reamintească) faptul că în 1989 România era o țară care producea doar 42 miliarde de dolari – și să-și imagineze cam care era pe atunci nivelul de sărăcie.
E ușor să facă asta. Iau o țară care are azi PIB-ul pe care îl avea România în 1989 – de exemplu, Ghana – și se uită cam cum trăiesc oamenii ăia (la care adaugă și nivelul de represiune care era la noi și care în Ghana nu există). După ce fac asta, pot fi oricât de nostalgici vor.
Altfel, România își începe primul deceniu postcomunist cu un PIB de 38 de miliarde de dolari (1990) și îl încheie cu un PIB de 37 de miliarde de dolari (2000).
Vorbim de un deceniu pierdut, de un deceniu de stagnare, de un deceniu de menținere în aceeași sărăcie ca în comunism. Pentru asta avem de „mulțumit” guvernelor FSN (PSD) și CDR.
Tranziția propriu-zisă spre capitalism începe la noi abia dn 2001 și se încheie în 2007, odată cu aderarea la UE.
Ca să înțelegem transformarea, în 2001 România avea un PIB de 40,7 miliarde de dolari. În 2007, de aproape 176 miliarde de dolari – o creștere de 4,4 ori în 7 ani.
Cam atât despre „răul” provocat la noi de capitalism și de deschiderea piețelor.
Ca să închei lista cu transformările în bine, potrivit ONU (Human Development Index), în 1990 eram în grupul țărilor cu medium human development. Astăzi suntem în grupul cu very high human development.
În fine, am devenit membri NATO și ai Uniunii Europene.
Una peste alta, un raport deloc rău pentru cei despre care azi se spune că au eșuat și că n-au făcut nimic.
