Conversaţii despre urbanism
Recentele dezbateri publice pe proiecte cu impact în imaginea Iaşului au făcut din sala de consiliu a primariei un spaţiu micuţ. Ele au scos la iveală lipsa de cultură urbanistică a doritorilor de implicare în urbanismul participativ, a formatorilor de opinie şi chiar a acelora care se consideră urbanişti. Fenomenul este îngrijorător mai cu seamă în cazul oraşului nostru botezat de multă vreme capitală a culturii româneşti.
Printr-un asemenea botez suntem datori să învăţăm şi să înţelegem că gestul profund cultural, funciar proiectului de arhitectură şi urbanism nu poate fiinţa în afara tradiţiei. Creaţia nouă se defineşte ca atare numai în raport cu valorile consacrate ale patrimoniului urbanistic. Dar cine cercetează astăzi aceste valori consacrate pentru a le transforma în actori expresivi ai noilor compoziţii urbane? Din nefericire, în lacuna aceasta de cunoaştere a sufletului cultural specific Iaşului, năvălesc mari cantităţi de construcţii făcute atât în ultima perioadă comunistă cât, mai ales în cei treizeci de ani de capitalism bezmetic care au urmat, construcţii făcute fără repere valorice. Prin urmare, e momentul să ne îngrijorăm şi să încercăm să vedem unde, când, cum poate fi susţinută, stimulată naşterea arhitecturii.
Adâncesc realitatea crudă a acestei idei întrucât nu este suficient să fim îngrijoraţi, ci ruşinaţi de fenomenul negativ cu tendinţă de inversibilitate: în Iaşi nu se realizează arhitectură de valoare, Iaşul nu contează în mişcarea contemporană a creaţiei de arhitectură, în saloanele elitelor lui culturale nu se întâmplă genul de conversaţie capabilă să genereze idei de proiecte cu mare putere de circulaţie în stare să coaguleze nebănuite energii comunitare. „Istoria modernităţii ne învaţă, spune Paul Zumthor, că o comunitate lipsită de proiect colectiv – de reprezentări mitice ce pot duce la acţiune – nu poate fi guvernată”. Noi, ieşenii, nu învăţăm mai nimic de la modernitate. Ne lăsăm în schimb scăldaţi în mediocrităţile cotidiene.
Pentru arhitectul George Matei Cantacuzino (1899-1960), Iaşul era cea mai valoroasă sinteză de civilizaţie urbană românească, opozabil Florenţei sau Ispahanului. Trebuie să-l credem. Este arhitectul cu scrieri minunate despre Iaşi, cu mulţime de desene şi acuarele in situ care surprind farmecul oraşului istoric, cu proiecte realizate în Iaşi, toate din perspectiva unui mare om de cultură, insuficient sau deloc cunoscut astăzi.
Susţin aici că ideile lui despre Iaşi trebuie să fie începutul oricărei discuţii serioase pentru desenarea viziunii urbane specifice, necesare, potrivite „capitalei culturii româneşti”. În ciuda faptului că, între timp, oraşul care a generat aceste idei a fost ascuns în valul distrugător al construcţiilor fără suflet, ele rămân vii, pline de forţă, cu semnificaţii perene. Ideile lui G. M. Cantacuzino s-au coagulat pe structura oraşului istoric, dar ele sunt valabile şi pentru configurarea în spirit creator a oraşului aflat într-un continuu proces de înnoire.
În perceperea relaţiei dintre vechi şi nou, istoric şi contemporan, mulţi ieşeni sunt loviţi de cecitate, „văd” numai oraşul în imaginea lui de acum şaptezeci de ani. Când eşti istoric sau arheolog, este firesc ca interesul să se focalizeze spre trecut, dar, pentru calea dreaptă, justă, este nevoie să desenăm oraşul aşa cum este, să subliniem apăsat că imaginea de ansamblu a Iaşului istoric nu mai există, nu de azi, de ieri, nu mai există de multişor. Începând cu Piaţa Unirii şi termând cu şantierele de astăzi, el a fost, este şi va fi negat în permenenţă.
Nu este o tragedie, este un fapt de viaţă. Problema adevărată este lipsa unei viziuni estetice contemporane capabilă să coaguleze în proiecte de valoare arhitectura şi urbanismul de astăzi. Este o lipsă adâncită, deocamdată cu succes, de cei care „văd” oraşul nostru numai în strălucitoarea lui formă istorică, într-o autoamăgire capabilă să lase deoparte năvala de prostie în stare s-o facă să dispară cu totul din orizontul percepţiei cotidiene. În concluzie trebuie să înţelegem că dezvoltarea oraşului nu poate fi oprită şi că ea se poate întâmpla în două moduri. Primul este cel actual, definit de case fără valoare. Celălalt poate fi pus în scenă prin gesturi creatoare relevante, racordate la valorile contemporane în domeniu, capabil să intre, cu generozitate în istorie. Singura cale de a nu trăda moştenirile de la înaintaşi o reprezintă valoarea noilor realizări, dar cine este îndreptăţit să vorbească despre valoarea arhitecturii şi urbanismului şi, mai ales, unde, cum, când se întâmplă acest necesar fenomen de critică specifică?
Se naşte o întrebare esenţială, cum se poate imagina modelul de dezvoltare urbană specifică Iaşului astfel încât să revenim la starea, definită de G. M. Cantacuzino, de cea mai valoroasă sinteză de civilizaţie urbană românească?
Sunt multe exemple de oraşe în lume care au ieşit din impas printr-un puternic, semnificativ, efort comunitar. Acum îmi vine în minte Ierusalimul anilor optzeci din secolul trecut. Intrat în componenţa statului evreu, oraşul capătă o dinamică spectaculoasă de dezvoltare în contrazicere cu venerabila imagine istorică. Reacţia opiniei publice s-a produs cu iuţeala fulgerului, cu multe dezbateri mediatizate între specialişti din toate domeniile, politicieni de toate culorile şi cetăţeni de toate neamurile. În vâltoarea stârnită de idei s-au lămurit principiile de dezvoltare dorite şi acceptate de majoritate, transformate în reguli de urbanism. Opinia publică a fost încununată de succes întrucât s-a manifestat la timp, în faza de început a intervenţiilor noi în oraşul vechi.
La Iaşi, prima şi ultima reacţie a opiniei publice, pentru o lungă perioadă de timp, a fost determinată de construirea blocurilor simpliste din Piaţa Unirii. Ele au fost considerate de ieşeni un corp străin de fiinţa oraşului, atât de străin încât piaţa a fost poreclită „la coteţe”. Noul activism al ieşenilor în proiectele cu impact în imaginea oraşului este tonifiant numai că el trebuie să funcţioneze prin conversaţii între parteneri cu idei relevante. În primul rând trebuie să observăm că oraşul istoric a suferit transformări atât de mari, de radicale, încât avem o singură certitudine: George Matei Cantacuzino nu ar mai recunoaşte oraşul numit de el Florenţa României. Şi ar trebui să-i dăm iarăşi dreptate.
În consecinţă, în dihotomiile tradiţie-inovaţie, vechi-nou, trecut-prezent, istoric-contemporan, trebuie să capete configuraţii reinventate, altele decât cele clasice, obligatorii în spaţiile urbane cu zone istorice compacte, consistente. Bunăoară, susţinerea compoziţiilor urbane pe aşa numitele culoare de vizibilitate, lipsite de concreteţe, cum ar fi cel dintre mănăstirile Cetăţuia şi Trei Ierarhi, sacrificând coerenţa spaţiului urban din proximitate, au, de cele mai multe ori rolul de a favoriza compromisurile lipsite de sens.
Suntem într-un moment crucial al dezvoltătii oraşului nostru şi nu ştim ce să facem. Se întâmplă aşa întrucât în ciuda multor posibilităţi de informare-comunicare, ideile urbanistice privitoare la Iaşi sunt confuze, disipate, anemice. Povestea Babilonului din Geneză îşi demonstrează încă o dată vitalitatea. Atunci când au vorbit aceeaşi limbă construirea oraşului şi turnului până la cer era în progresie rapidă. Iar când limbile babilonienilor s-au amestecat, şantierul a fost părăsit. Noi suntem deja în această a doua fază, a dialogului dintre surzi în baza ideilor nevăzute, întrucât fiecare vorbeşte într-o limbă strict personală atunci când este vorba de spaţiul comun de viaţă. Este un drum la capătul căruia ne aşteaptă, râzând sarcastic, eşecul. Vrea cineva cu adevărat să-l schimbăm?
Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului
