Cine a avut curiozitatea de a viziona filmul maghiar Banditul Whisky (2017) va fi remarcat cât de bine este surprinsă, în câteva cadre, una dintre metaforele terifiante ale comunismului: Partidul este cel mai bun prieten al omului.
În film, adolescentul Attila Ambrus, originar din Miercurea Ciuc, ajunge la o şcoală de corecţie. Acest infern al copiilor instituţionalizaţi este îmbibat cu lozinci menite să sublinieze grija Partidului şi a Conducătorului suprem faţă de odraslele patriei. În timp ce copiii nimănui aleargă în cerc şi depun flotări educative în glodul suprem din curtea „şcolii”, întregul demers pedagogic stă prins în rama unui slogan al prieteniei prin care ni se dă de înţeles că tovarăşul Nicolae Ceauşescu ierea cel mai bun şi mai devotat camarad al copiilor.
Contrastul dintre lozinca superlativă şi ritualul zilnic de tortură revarsă o ironie devastatoare. Într-adevăr, regimul comunist a manifestat o grijă criminală faţă de tinerele vlăstare ale republicii, iar urmele acestei mari prietenii a Partidului faţă de copii au rămas până astăzi înscrise în mentalul colectiv.
Trebuie să arătăm că, în marea sa iubire de oameni, Partidul a întreţinut cu rezultate încă vizibile deosebirea dintre cetăţenii buni şi cei răi, cu progeniturile lor cu tot. Cetăţenii buni erau, bineînţeles, cadrele de nădejde din angrenajul de partid şi de stat, iar vremea acestora a cam trecut, zic unii. Cetăţenii răi erau, desigur, ceilalţi. Pentru aceştia din urmă, Partidul crease un amplu program de grijă & prietenie, care începea cu îndoctrinarea deşănţată, continua cu înfometarea sistematică şi se sfârşea cu o lozincă de uz cotidian. Cine a stat pe întuneric, aşteptând să revină mama de la alimentară cu raţia de pâine, admite instantaneu din ce clasă de cetăţeni a făcut parte.
Revenind la film, metafora celui mai bun prieten al omului urmăreşte ca un blestem destinul eroului, chiar şi după ce Partidul îşi dă obştescul sfârşit. Un soi de rău perpetuu distruge, în viaţa personajului, fiecare sâmbure de bine care dă să înmugurească. Toate cele ce par să aibă un început promiţător şi bun sfârşesc prost. Pe terenul ficţiunii, se adevereşte că drumul spre iad e pavat cu bune intenţii.
Sărind de la film la realităţile cotidiene, nu-mi pot reprima angoasa pe care am resimţit-o de curând, văzând ici-colo, pe diverse proiecte edilitare, noua generaţie de lozinci menite să arate că, în ciuda trecerii timpului, Partidul a rămas cel mai bun prieten al omului. Indiferent că e vorba de băncuţe tricolore, inscripţionate cu mesajul „Primăria cutare” ori „Consiliul Judeţean cutărică”, sau de poduri ridicate sub atenta purtare de grijă a Guvernului României, de la Sighetul Marmaţiei la Vama Veche am avut, în câteva zile, nenumărate ocazii de a constata că toate micile şi mari realizări locale, regionale sau naţionale stau mascate sub vechiul legământ de iubire veşnică dintre Partidul Comunist Român şi popor. De ce e, oare, nevoie să notăm în tot locul, de la depozite de gunoaie la autostrăzi neterminate, că acestea sunt emanaţiile unui Etern şi Mare Prieten, că FSN, PDSR, PDL; PNL, PSD sau Dumnezeu-mai-ştie-care-partid veghează la binele cetăţenilor săi? Oare printre oamenii din categoria „autorităţi publice” nu e minte să priceapă ironia sălbatică pe care o degajă un ambuteiaj grandios iscat zilnic, la ore de vârf, pe sub câte un pod pompos decorat cu mesajul „Programul Operaţional Infrastructura Mare”?
Să nu expunem doar ficţiuni şi teorie seacă. Când te apropii de litoralul românesc, între intrarea în Agigea şi ieşirea din Eforie Sud, pe o distanţă de vreo 10-15 km, călătoria cu maşina e un coşmar ca de film. Pe ambele sensuri ale drumului, mii şi mii de maşini aşteaptă comenzile vagi şi leşinate ale câtorva miliţieni clar depăşiţi de situaţie. Dacă ai noroc, într-un ceas, un ceas şi jumătate, scapi din strânsoare. Apoi începi să te întuneci sufleteşte, întrebându-te cum de a fost posibil ca în treizeci de ani nici măcar o guvernare să nu fi avut în plan realizarea unui ciot de autostradă de 60 de km, care să lege Vama Veche de centura municipiului Constanţa? Şi te tot întrebi, vrute şi nevrute, iar pe sub ochi ţi se perindă, ca un adevăr ascuns chiar sub nas, dovezile scriptice de grijă & prietenie pe care defunctul şi marele Partid le sădeşte, prin progeniturile sale ideologice, în conştiinţa cetăţenilor prezentului. Deşi halucinant, răspunsul e real, vizibil, palpabil: Partidul a rămas cel mai bun prieten al omului. De aceea nu avem cele trebuincioase şi ne tot chinuim zilnic, urându-ne frăţeşte unii pe alţii, precum adolescenţii cu figuri ucigaşe din imaginara şcoală de corecţie surprinsă în filmul Banditul Whisky de regizorul Nimród Antal.
Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi