Sursă foto: en.wikipedia.ro
„How the Silk Road Made the World” nu se înscrie în categoria producţiilor ce atacă frontal discursul despre superioritatea ordinii politice liberal-democratice occidentale. Oricum, dincolo de secvenţele stângaci propagandistice de la final, mesajul pare a fi acela că în rândul conducerii chineze există o nedisimulată satisfacţie faţă de modul în care decurge interconectarea globală contemporană şi o sinceră dorinţă ca ea să avanseze.
Probabil că mulţi dintre cititorii acestui text sunt dezmăgiţi de conţinutul programelor televizate convenţionale (actualităţi, divertisment şi aşa mai departe) la care au acces prin intermediul distribuitorilor români şi preferă ca relaţia lor cu televiziunea să se dezvolte mai ales în jurul canalelor specializate pe filme documentare în diverse arii ale cunoaşterii. Fac parte şi eu din acest segment de public, urmărind cu precădere canale relevante pentru profesia mea.
Rândurile ce urmează sunt inspirate de o serie de trei documentare pe care am urmărit-o recent pe Viasat History – de departe, refugiul meu televizual preferat – şi pe care îmi permit să o recomand cititorilor. Se intitulează „How the Silk Road Made the World” („Cum Drumul Mătăsii a creat lumea”) şi este o coproducţie între compania neozeelandeză NHNZ şi televiziunea centrală chineză, CCTV. Am avut parte de un exemplu foarte interesant de manifestare a aşa-numitei soft power („putere blândă”) exercitate astăzi, tot mai mult, de China în sistemul internaţional.
Din postura unui amator al genului (şi fără a emite pretenţii de competenţă), mi se pare că filmele sunt realizate respectând toate regulile genului, dezvoltate de-a lungul deceniilor în special prin contribuţii anglo-saxone. Imagini de arhivă elocvente, reconstituiri convingătoare, experţi competenţi, elemente de „docudrama” bine poziţionate, comentariu bogat în conţinut şi totodată adaptat publicului larg. În ultimele minute, însă, parcă lipite de „trunchiul” documentarului, apar conexiunea la iniţiativa „Belt and Road” a guvernului de la Beijing, o hartă a interconexiunilor globale având drept centru de greutate China, o declaraţie pe această temă a unui oficial chinez (în civil) şi, în fine, un enunţ despre politica spaţială a Chinei comuniste, aparţinând unui alt oficial (în uniformă).
Aceste ultime secvenţe m-au făcut mai atent în privinţa producătorilor seriei, chiar dacă este evident că orice documentar serios care face trimiteri atât de extinse la istoria şi cultura Chinei n-ar putea fi realizat fără participarea unor instituţii din această ţară. Dar rămăsesem, oricum, cu senzaţia că lipseşte ceva din această pasionantă excursie în timp – cum bine ştim, e vorba de milenii – şi spaţiu (efectele transferului de bunuri şi idei pe Drumul Mătăsii ne poartă din deşerturile Asiei până în Mainz-ul lui Gutenberg şi apoi până la Canalul Erie, atât de important pentru ascensiunea globală a New York-ului).
Câteva întrebări şi dubii punctuale îşi vor găsi, poate, răspunsuri după ce voi avea ocazia să revăd seria de documentare. Dar marea problemă – şi de aceea cred că poate fi făcută legătura cu o posibilă doctrină a Beijing-ului – este aceea că nicăieri nu apare ceea ce mulţi dintre noi considerăm a fi un „personaj principal” în drama ce ilustrează epoca ascensiunii Occidentului modern: libertatea individuală. Descoperită şi redescoperită mereu în contexte improbabile, în interstiţiile jocurilor de putere dintre conducători şi instituţii ce arareori şi-o doreau, ea ne ajută să înţelegem de ce în Vest, şi nu în alte puncte de pe Drumul Mătăsii, aceste mari idei şi descoperiri au putut schimba – nu neapărat în bine şi aproape niciodată armonios – vieţile a sute de milioane de oameni.
Nu se pune problema de a minimaliza contribuţia Chinei la făurirea lumii noastre, nici de a recântări ideologic influenţele pe care Estul şi Vestul le-au exercitat unul asupra celuilalt, de-a lungul mileniilor, prin Drumul Mătăsii sau pe alte canale. Discursurile de tipul celui prezent în documentarul menţionat fac parte din arsenalul obişnuit al unei mari puteri şi, de altfel, le întâlnim în multe alte părţi – inclusiv în Occidentul de care cei mai mulţi dintre noi se simt, în mod natural, legaţi. Apoi, dacă noi beneficiem de nenumărate discursuri academice sau de popularizare din care aflăm cât de nocivă e ideea de Occident şi cât de vicioşi au fost cei care au impus supremaţia Occidentului, în ultimele două milenii şi jumătate, nu le putem cere acelaşi lucru vecinilor noştri chinezi (suntem, astăzi, vecini în lumea globalizată), care tocmai îşi definitivează programul liber-ales cu care vor participa la competiţia oficială pentru putere şi dominaţie.
Desigur, „How the Silk Road Made the World” nu se înscrie în categoria producţiilor ce atacă frontal, de pe poziţii de clasă sau din alte perspective mai mult sau mai puţin revoluţionare, discursul despre superioritatea ordinii politice liberal-democratice occidentale. Mulţi dintre cei care vor căuta grile de intepretare marxiste, o preocupare astăzi la modă, ar putea fi dezamăgiţi – dar aici s-ar putea purta o discuţie mult mai amplă. Oricum, dincolo de secvenţele stângaci propagandistice de la final, mesajul pare a fi acela că în rândul conducerii chineze există o nedisimulată satisfacţie faţă de modul în care decurge interconectarea globală contemporană şi o sinceră dorinţă ca ea să avanseze. Nici nu este de mirare, am putea spune. Până la filme documentare despre Beijing caput mundi mai avem de aşteptat – să vedem cât.
