Cenzura în România comunistă

Puterea a întreţinut o adevărată mistică a secretului de stat, consecinţă a ceea ce s-ar putea numi „psihoza încercuirii” – teama maladivă, obsesională că fundamentele regimului sunt în permanenţă ameninţate (de aici decurg şi prerogativele acordate Securităţii, şi încurajarea delaţiunii).

Cunoscută jurnalistă de investigaţie, remarcându-se recent prin dezvăluirea plagiatelor comise în lucrările de doctorat de către mai multe personaje de la vârful statului român, Emilia Şercan publică, sub titlul Cultul secretului (editura Polirom, 2015), o carte despre cenzura comunistă. Să precizăm din capul locului că literatura, şi cultura în general, ocupă în volum un loc cu totul periferic, spre deosebire de perspectiva pe care a adoptat-o  Liliana Corobca într-o carte din 2014 intitulată Controlul cărţii. Pe Emilia Şercan o interesează înainte de toate statutul presei, al presei scrise îndeosebi, iar pe de altă parte ea urmăreşte cum s-a constituit şi cum a evoluat cenzura ca instituţie. Cartea e, la origine, o teză de doctorat aşa încât ea respectă anumite rigori academice; suntem departe, aşadar, de o tratare eseistică a chestiunii, cu atât mai mult cu cât autoarea a întreprins minuţioase şi răbdătoare cercetări de arhivă.

Emilia Şercan descrie, cu risipă de dovezi, modul în care cenzura controla absolut totul, de la cărţi, ziare, emisiuni de radio şi televiziune până la instrucţiunile de folosire a unui utilaj şi la normele de protecţia muncii (şi, cu siguranţă, până la desenele care se aflau pe cutiile de chibrituri; nu e o glumă ieftină: tot ce era imprimat trebuia să aibă ştampila cu BT – Bun de tipar). Partidul comunist exercita nu numai o necruţătoare supraveghere ideologică, dar şi o cenzură economică, prin stabilirea „de la centru” a tirajelor şi prin distribuirea cotelor de hârtie. E un aspect ce trebuie numaidecât amintit pentru că mulţi îl ignoră sau îl minimalizează, mergând până la a declara că, la urma urmei, după 1990 s-a înlocuit o cenzura prin alta, adică cenzura politică prin cea economică. Nu numai că cele două cenzuri nu pot fi puse pe picior de egalitate, dar puterea comunistă ştia foarte bine să utilizeze în mod perfid şi cenzura economică, în spiritul indicaţiilor preţioase date de tovarăşul Nicolae Ceauşescu personal, aşa cum se vede din stenogramele unor şedinţe ale Secretariatului Comitetului Central. Puterea a întreţinut, apoi, o adevărată mistică a secretului de stat, consecinţă a ceea ce s-ar putea numi „psihoza încercuirii” – teama maladivă, obsesională că fundamentele regimului sunt în permanenţă ameninţate (de aici decurg şi prerogativele acordate Securităţii, şi încurajarea delaţiunii). Absolut orice putea fi, într-un moment sau altul, secret de stat, de la hărţile turistice la faptele diverse (accidente, crime, tâlhării etc.), de la producţia de oţel la cantitatea de cartofi repartizată într-o lună la o cantină studenţească.

Constituită după model sovietic (aşa cum s-a întâmplat pretutindeni în ţările de „democraţie populară”), instituţia cenzurii din România comunistă, mascată sub numele de Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, a fost desfiinţată în 1977, printr-o hotărâre a lui Ceauşescu intens exploatată propagandistic. Liderul partidului socotea că cetăţenii sunt suficient de tâmpizaţi (adică au atins un grad înalt de „conştiinţă revoluţionară”) încât să ştie singuri ce au voie să spună şi să scrie. În fapt însă, cenzura nu a dispărut câtuşi de puţin, ea devenind multiformă, tentaculară, pentru că de acum înainte mai multe instanţe (organe de partid, comitete ale culturii socialiste etc.) aveau sarcina să asigure controlul ideologic. Se constată, de asemenea (efect ce a fost, desigur, urmărit în chip deliberat) o exacerbare a autocenzurii, care existase şi înainte bineînţeles, întrucât cenzura implică în mod fatal autocenzura; în plus, aşa cum spunea cineva, „scopul ultim al cenzurii este practicarea ei generalizată. Ca fiecare să devină propriul cenzor”.

Emilia Şercan consideră, pe bună dreptate, că actul de cenzură este inseparabil, într-un regim comunist, de propagandă, operaţie în care este angajat întregul aparat de partid. Ni se oferă o mulţime de date ce arată amploarea acţiunii de imbecilizare efectuată prin intermediul presei. În ce mă priveşte nu aş insista prea mult, aşa cum face autoarea, pe momentul 1971 (vizita în China şi Coreea de Nord, tezele din iulie). Sunt acolo, indubitabil, elemente ce au avut un rol de catalizator, dar deriva autoritaristă şi „îngheţul” ideologic începuseră de câţiva ani (din toamna lui 1968 mai precis, Ceauşescu neavând absolut nici o tangenţă cu mişcările reformatoare ale Primăverii de la Praga care, în realitate, l-au speriat). Vedem apoi că „lectorilor” de la cenzură le revenea un volum de muncă imens şi că, dacă nu e cazul să-i compătimim, trebuie totuşi să admitem că nu aveau o soartă de invidiat. Emilia Şercan descoperă, în nişte statistici întocmite la solicitarea Uniunii Ziariştilor din RSR, că printre funcţionarii de la cenzură cele mai răspândite erau bolile neuropsihice, mult înaintea bolilor cardiovasculare şi gastrointestinale (statistica se verifică şi în cazul ziariştilor). Iată, prin urmare, efecte ale cenzurii mai greu de bănuit…

Sunt multe exemplele pe care le citează Emilia Şercan şi care vorbesc despre aberaţiile la care a condus cenzura, despre jalnica deprofesionalizare a presei, despre absurditatea legilor şi constrângerilor care îl transformau pe ziarist într-un executant docil al directivelor partidului. Şi, peste toate, într-un complice la represiune şi la minciună.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor