Astăzi când plouă şi când e o vreme minunată pentru joacă. Mă uit pe drum. Nu văd copii jucându-se. Ce dracu fac? Probabil stau la calculator, la tv, părinţii îi iau şi-i duc cu maşina la şcoală, în oraş, în vizită… Ce tristă e mahalaua noastră fără ţipete de copii!
Tanti F., sora mamei cea mai mare (mama e cea mai mică, singura care mai trăieşte din nouă fraţi), a trăit 89 de ani, a murit prin 95-96. Mergeam des pe la ea în ultimii ani, fiindcă Monitorul, actualul Ziarul de Iaşi, avea redacţia pe lângă locuinţa ei din Ciurchi. Aici tanti F. a avut restaurant în anii războiului şi până le-au luat-o… ăia, aşa zicea. „Am făcut două vagoane de mâncare la viaţa mea, Radule”. Însă nu ştia nimic de lume, de politică, chestii de astea. Ea era cu casa, copiii, nepoţii. Sunt vestite în familia noastră replicile ei aiuritoare. Titi, băiatul ei, se ocupa cu sportul, mai târziu a fost administrator la Poli Iaşi. Şi merge Titi cu soţia lui la Galaţi să susţină pe Politehnica la un meci cu gălăţenii. Era ploaie, frig, Politehnica a pierdut cu 1 la 7. Vin ăştia rebegiţi, răguşiţi de cât strigaseră şi nana Frăsina îi întreabă de ce sunt aşa supăraţi. „Am pierdut, mamă, ne-au bătut cu 7 la 1.” zice Titi. Dar tanti F.: „D-apoi cum să nu vă bată, dacă-s 7 pe 1?!”
*
Ploaie. O ploaie de rufe îmbolite şi putrezite, trântite pe gard în mahalale ţigăneşti; o ploaie bleagă şi sâcâitoare, de ţânc alintat şi smorcăit, că-ţi vine să-i tragi o mardeală; o ploaie de machitor mahmur, care găseşte o bancnotă boţită în căptuşeala hainei, dar nu e de ajuns; o ploaie decepţionantă, apelpisită, de divorţată ieşită de la tribunal, cu rimelul „dus” după atâta plâns; o ploaie îmbufnată şi sictirită, de vânzătoare de cartofi plini de pământ lipicios; o ploaie cu miros de câini vagabonzi cu coada-ntre picioare, javre cu ochi rătăciţi şi urduroşi, pitite pe după conducte jupuite, în fine, o ploaie cu cofa, care te scoate din sărite.
Ad-o, Doamne!
*
Eram la Institutul de cercetare unde am lucrat ca documentarist şi traducător. În biroul de contabilitate. Începe să ningă, prima ninsoare din anul acela. Casiera, o fată tânără nou angajată, s-a îndreptat spre fereastră, a bătut din palme şi a exclamat cu toată prospeţimea ei de fată încă neieşită complet din copilărie:
– Ce frumos! Ninge!
Tov. Grigoriu, contabilul, un tip cu o chelie rotundă şi gălbejită, cum erau pe atunci globurile electrice pe culoarele spitalelor, vine şi el la fereastră molfăind şi scărpinându-se la subsuori:
– Vine frigul, donşoară! Trebuie să ne luăm izmenele de-acuma, că răcim la boaşe, donşoară! He-he-he!
*
Am citit azi despre frumoasa floare numită ochiul boului şi mi-am amintit de ceva. Pe vremea lui Ceaşcă, Piaţa Unirii, Iaşi. Se făceau pregătiri cu oamenii pentru venirea Tovarăşului. Mulţi erau cu portretele Scorniceşteanului, alţii cu flori. Un tip, maestru de ceremonii, striga în microfon, încercând să mobilizeze oamenii destul de apatici:
– Agitaţi ochiul boului! Agitaţi ochiul boului!
*
Dorul casei părinteşti? Cineva laudă spaţiu verde amenajat de nişte locatari în jurul unui bloc. Eu sunt mai pesimist. E o excepţie. Prima generaţie de ţărani mutaţi la bloc, dar văd că şi a doua-a treia, nu are în genere dorul casei de la ţară. În jurul blocurilor e o tragedie în majoritatea cazurilor. Socialismul biruitor a făcut din ţăranul orăşenizat un om care dispreţuieşte „ţăranul”, termen devenit o poreclă. În fine, ar fi multe de zis, poate sunt şi eu prea acru, dar…
*
Mă gândesc câte nume româneşti de persoane sunt legate de cai, de atelaje cu cai etc. Încercăm o enumerare? Căruţaşu, Carataşu (de la caretă), Herghelegiu, Vizitiu, Roibescu, Cobîlă (din slavul kobîla – iapă), Murgu, Murgescu, Cărău, Calalb, Calbreaz, Călăraşu, Mânzatu, Grăjdieru, Calu, Murgulet, Ghiciuşcă, Gloabă, Suru, Trăpaşu, Oişteanu, Murgoi, Căluş, Caloianu, Iepan, Ieparu, Murgoci, Cîrlan, Globaru, Pagu, Şargu, Cociş, Cocieru, Dricaru, Sacagiu, Mîrţoagă, Nechezol (poreclă), Arabagiu, Harabagiu, Geambaşu, Surugiu, Telegaru, Teleagă, Roibu, Căpăstru, Şelaru, Călăraşu, Biciuşcă, Puhă, Biciulescu, Iapără, Copitei, Şargu, Roibulescu, Mânzat, Căluşaru, Căluţu, Balan.
*
Vara, după ce ploua, vremea se răcorea, iar noi, copiii, ieşeam pe drum. Soţia îmi confirmă că şi la ei era la fel. Făceam cu o pietricică pătrăţele pe pământul reavăn şi jucam şotron (noi nu ştiam de şotron, îi ziceam „în pătrăţele”). Apoi umblam cu cercul, jucam „mingea-n nouă pietre” (cel mai frumos joc al copilăriei mele), fetele săreau coarda etc.
Astăzi când plouă şi când e o vreme minunată pentru joacă. Mă uit pe drum. Nu văd copii jucându-se. Ce dracu fac? Probabil stau la calculator, la tv, părinţii îi iau şi-i duc cu maşina la şcoală, în oraş, în vizită… Ce tristă e mahalaua noastră fără ţipete de copii!
Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist
