Cum îi va percepe istoria pe preşedinţii României de după 1989?
În cei 30 de ani de democraţie, românii nu prea au avut noroc la preşedinţi.
Traian Băsescu (2004-2014), şeful de stat cu cele mai palpabile rezultate în lupta contra corupţiei (boala care sugrumă România) a fost dat în vileag ca informator al securităţii. Situaţia pare cu atât mai dezonorantă cu cât marinarul şi-a făcut un titlu de glorie din simularea unui proces împotriva comunismului, precum şi din deconspirarea (urmată deseori de „executarea”) unor soldaţi fideli fostului regim. Abia acum înţelegem cu adevărat ura sălbatică a vechilor tovarăşi, ce s-au simţit trădaţi de unul de-al lor.
Deşi s-a bucurat de sprijinul masiv al populaţiei, ba chiar de aprecierea zgomotoasă a unor intelectuali de marcă, încrezători în sinceritarea demersului său reformator, Băsescu s-a concentrat mai ales pe înlocuirea camarilei pesediste cu una proprie, la fel de coruptă, unde s-a remarcat pârdalnica Elena Udrea. Până la momentul tăierii salariilor bugetarilor, fostul preşedinte şi-a dominat totuşi net adversarii politici, fiind mereu în ofensivă, speculând de fiecare dată cu abilitate vulnerabilităţile celorlalţi.
Cu toate că s-a poziţionat categoric de partea UE şi NATO şi împotriva Rusiei lui Putin,contribuind astfel la îmbunătăţirea statutului pro-occidental al României, Traian Băsescu va rămâne în istorie cu tinicheaua legată de coadă. Poate că Băsescu trişorul este cognomenul cel mai potrivit pentru acest preşedinte jucător.
Actualul şef al statului – Klaus Iohannis (2014-2019) – s-a dovedit în primul său mandat prea moale pentru a schimba ceva în România. Şanse a avut, şi la finele lui 2014 când, prin acea victorie senzaţională la prezindenţiale, a băgat spaima în gaşca lui Ponta, dar şi la finele lui 2015, când l-a numit premier pe Dacian Cioloş. Sfătuit prost, şi-a consumat timpul în tăceri prelungi şi în evadări exotice, de unde nu s-a întors nicidecum cu idei geniale.
În cele mai multe decizii s-a dovedit neinspirat sau nepregătit să-şi asume riscuri înnoitoare – programul „România Educată” fiind o însăilare atât inutilă, cât şi greu de transpus în practică.
Dacă al doilea mandat (pe care şi-l va adjudeca aproape sigur) îl va dedica posterităţii, forţând resetarea instituţiilor fundamentale ale României (după cum a făgăduit), atunci Iohannis cel leneş poate deveni, într-un final, Iohannis cel harnic.
Primul preşedinte al dreptei, Emil Constantinescu (1996-2000), a reprezentat o deziluzie totală. Nepriceput în politică şi complet depăşit de vremuri, liderul CDR a spulberat rapid toate speranţele puse în el de cealaltă Românie – cea urbană, cea tânără, cea dinamică, cea inocentă.
Că echipa cu care a venit în faţa românilor, promiţând înfrângerea definitivă a (cripto)comuniştilor , era alcătuită din indivizi incompetenţi şi din impostori ne-a dovedit-o evoluţia ulterioară a multora dintre ei. Două exemple doar: Victor Ciorbea şi Mugur Ciuvică – slugile de azi ale PSD şi Antenelor securistului Dan Voiculescu. „Ţapul” este principalul responsabil de dispariţia PNţCD – partid zămislit de martiri şi omorât de idioţi. Constantinescu groparul reprezintă aşadar singura poreclă pe deplin meritată de fostul şef al statului.
Şi fiindcă ciuma postdecembristă trebuia să primească la rândul ei un nume, i s-a spus Ion Iliescu (1990-1996, 2000-2004). Şcolit în URSS şi fan nedezminţit al bolşevismului, Iliescu a creat, cu incredibil succes, modelul delirant al României în perpetuă tranziţie, de la ceva foarte rău spre ceva foarte înceţoşat. Pentru a salva, imediat după decembrie 1989, nomenclatura fostului regim, aflată în oarecare derută, politrucul a sacrificat cu bună ştiinţă o ţară întreagă, falimentând economia, desfiinţând justiţia şi punând botniţă presei. Când majoritatea fură de stinge e imposibil să mai tragi pe cineva la răspundere.
A convertit bruma de avere lăsată în urmă de Ceauşescu în pomeni electorale, i-a instigat pe mineri împotriva studenţilor când poziţia de lider suprem i-a fost pusă în pericol, a năşit o mulţime de monştri ce au supt cu nesaţ toată energia ţării şi a minţit fără încetare. Vi se pare că România seamănă cu Suedia? Aceasta a fost promisiunea lui din 1990 şi tot aşteptând să se împlinească ne-am transformat în Somalia Europei.
Drama României provine din faptul că modelul patentat de Ion Iliescu a fost preluat (cu mici ajustări) cam de toţi liderii politici, ce au preferat să înlocuiască regulile stricte cu măsurile populiste, civilizaţia cu nesimţirea, dreptatea cu hoţia pe faţă. Din acest gunoi postdecembrist a crescut o clasă politică dominată de infractori, legitimată de alegeri libere, dar strâmbe în care speranţa tinde să fie înlocuită cu resemnarea.
Concluzia? Norocul şi-l face poporul. Cu mintea lui!
