Patriotismul neputincios

Weekendul trecut, două importante instituţii culturale ieşene au realizat evenimente care, direct sau prin rezonanţă, omagiau memoria ultimului domnitor pământean al Moldovei: Grigore Alexandru Ghica.

Gândită ca un memento al celor 170 de ani de la urcarea sa pe tron, din 1849, expoziţia „Grigore Al. Ghica şi epoca sa” realizată de Muzeul de Istorie al Moldovei din cadrul Complexului Naţional Muzeal, în parteneriat cu multe alte instituţii şi curatoriată de istoricul Sorin Iftimi, a fost vernisată vineri, 18 octombrie, la Muzeul Unirii din Iaşi. Ca un pandant al acestui eveniment, luni, 21 octombrie, la Teatrul Excelsior din Bucureşti a fost jucat, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, un foarte modern şi inovator spectacol de devised theatre: „Istorie la persoana I”, realizat de Teatrul Luceafărul din Iaşi. Între temele istorice pe care s-a focalizat atenţia tinerilor actori care îşi trăiau pe scenă istoria proprie, a fost şi o evocare interesantă a ultimului domnitor pământean al Moldovei, făcută „aşa cum ar trebui predată istoria la şcoală” adică dinamic şi cu mijloace de comunicare atractive pentru publicul tânăr. Dicolo de interesul pentru istoria ieşeană (inevitabil universală, totuşi!), punctul de legătură al celor două evenimente a fost realizat de omul de afaceri Mihai Ghyka, moştenitor direct, la a cincea generaţie, a domnitorului moldovean, cel care a pus la dispoziţia organizatorilor expoziţiei câteva piese originale de-ale lui Vodă Ghica, aflate în colecţia familiei, şi care a fost subiectul unei secţiuni din spectacolul ieşean, în care a analizat în faţa aparatului de filmat, în ambianţa boierească a conacului familiei de la Coteşti (impecabil restaurat pe cheltuiala lui şi exemplu pentru Ministerul Culturii), ce înseamnă să fii azi „prinţ moştenitor al dinastiei Ghica”. Experienţă evocată şi la finele spectacolului de la Bucureşti, unde a fost prezent în sală împreună cu familia, spre deliciul spectatorilor şi al artiştilor. În fond, vă veţi întreba, de ce mai e importantă amintirea lui fostului domnitor moldovean, al cincilea Grigore şi al zecelea Ghica care a stat pe tronul de la Iaşi?

Dacă ar fi să rămân în cadrul ispititor al „istoriei la persoana I” aş zice că pentru faptul că era „cool” (îşi contrabalansa calviţia timpurie printr-o tunsoare foarte la modă în capitalele europene ale timpului!), liberal şi progresist şi tot ar merita atenţia tinerilor de azi. Crescut într-o familie domnitoare, fiul logofătului Alecu Ghica (în casele căruia, pe strada Cuza Vodă de azi, s-a jucat, în 1816, prima piesă de teatru din principate), tânărul Grigore a făcut studii în Germania şi Franţa, devenind hatman la 22 de ani şi ministru de externe şi apoi de finanţe al Moldovei în jurul vârstei de 40 de ani, sub domnia rudei sale conservatoare Mihail Sturdza. Totuşi, atmosfera revoluţionară şi ideile novatoare ale Parisului îl vor face să se alăture paşoptiştilor şi, apoi, ca domnitor să se străduiască să modernizeze instituţiile şi legile Moldovei, destul de anchilozate de interesele boierilor conservatori, mari latifundiari, pentru care „Reglementul Organicesc al Moldovei”, dat de Kiseleff în 1832, era un garant al privilegiilor şi un monument legislativ retrograd prin care Imperiul Ţarist devenea putere protectoare asupra principatelor. În urma Convenţiei de la Balta Liman, din aprilie 1849, Imperiul Otoman, ca putere suzerană, îşi recăpăta atributul de a numi domnii din cele două ţări româneşti şi, graţie prieteniei vechi, din vremea pariziană, cu Raşid Paşa, devenit Mare Vizir, Grigore Al. Ghica este numit la conducerea Moldovei fiind însă obligat, la fel ca şi Barbu Ştirbey din Ţara Românescă, să se supună ritualului umilitor de a săruta papucul sultanului la investitură, ca o confirmare a ascendenţei otomane faţă de Rusia. Această servitute îl va marca pe simţitorul domn, un om cu o vastă cuprindere intelectuală şi cu o sensibilitate psihologică ce-i va fi, în ultimă instanţă fatală. În cea mai importantă monografie a domnitorului¹, pe care o urmăm şi noi aici, Leonid Boicu, regretatul istoric ieşean, corifeu al istoriei relaţiilor internaţionale moderne, nota acribios semnele negre pe care conducătorul moldav a crezut că le vede la întronizare şi care l-au umplut de spaime şi superstiţii prevestitoare de rău. Realitatea va arăta că, în ciuda programului său vizionar, din care a înfăptuit libertatea presei, dezrobirea ţiganilor de pe moşiile boiereşti, înfiinţarea jandarmeriei şi organizarea poliţiei, crearea Institutului Gregorian (care se ocupa de naşterea şi îngrijirea copiilor orfani, pe structura căruia s-a creat o şcoală de moaşe şi apoi maternitatea de pe strada Cuza Vodă de azi), telegraful modern (şi chiar un proiect neterminat de căi ferate) sau, între multe altele, spitalul de la Galata (al cărui superb pergament de înfiinţare Arhivele Naţionale din Iaşi l-au adus în amintita expoziţie de la Muzeul Unirii), domnia lui Grigore Al. Ghica va fi marcată de nenoroc. Unionist convins va irita, desigur, atât Imperiul Otoman, cât şi Imperiul habsburgic, devenit noua putere protectoare europeană asupra principatelor, după înfrângerea Rusiei ţariste în Războiul Crimeii. Cu domnia întreruptă din septenatul garantat de Convenţia de la Balta Liman, Ghica se reîntoarce la Iaşi în 1854 sub supravegherea trupelor austriece care au alungat ocupantul rus, cu care se va afla mereu în conflict. Crescut în idealurile paşoptiste, cu un ferm program unionist, Grigore Al. Ghica va susţine mişcarea de emancipare naţională atât de vie atunci în Europa, înflăcărat de ideologia progresistă şi susţinut de viziunile istorice modelatoare ale timpului precum cele ale lui Ranke sau Michelet. Cu toate acestea, patriotismul lui fierbinte a fost lipsit de succes legal internaţional din cauza intereselor marilor imperii la răscrucea cărora se afla atunci Moldova. Scârbit de neputinţă şi scandalizat de hiclenia boierilor conservatori, în frunte cu canalia de Theodor Balş, care a mituit şi a uneltit continuu până a reuşit finalmente să ajungă reprezentant al Înaltei Porţi şi să-şi vadă visul împlinit de a fi locţiitor de domn (caimacam), Ghica renunţă la domnie şi pleacă în Franţa împreună cu cea de-a treia lui soţie, Marie Prudence Euphrosine Leroy. Ultimul român care îl găzduieşte şi îl petrece la vapor fiind pârcălabul de Galaţi, Alexandru Ioan Cuza. Exilul însă, va fi scurt.

În seara zilei de sâmbătă, 22 august, 1857, retras la castelul său de la Mée (lângă Melun), fostul domnitor îl primeşte pe secretarul personal Vaillant, un prieten al românilor, chemat să îi inventarieze arhiva. După o cină amicală, Grigore Al. Ghica se retrage în cabinetul său unde se împuşcă, nu înainte de a fi lăsat pe birou ultima formă a testamentului („scris cu mână sigură, fără emoţie” cum va nota martorul). Era finalul vieţii unui om luminat, sensibil şi hărţuit de timpuri şi de oameni. A unui „patriot neputincios”, după vorba biografului său, care a domnit având la Iaşi în permanenţă trupe străine, hărţuit fiind politic şi emoţional de camarila latifundiarilor în şalvari şi cu işlic, reacţionari, în frunte cu Th. Balş, cel care va iniţia o odioasă campanie de defăimare şi de linşaj public care, pe fondul hipersensibilităţii lui Ghica şi-a atins, finalmente, scopul. Vorba lui Kogălniceanu care le-a aruncat pe jos, în şedinţa de Divan, imunda broşură (ah, frumoasa tradiţie a bălăcăritului prin presă!) spunându-le acuzator: „din fiecare pagină curge sânge, domnilor!”.

¹ Boicu, Leonid – Adevărul despre un destin politic. Domnitorul Gr.Al.Ghica, Iaşi: Junimea, 1973