Marile oraşe şi structurile regionale ale estului UE (IV)

Chiar dacă vedem în Europa „vechiul continent”, acest metateritoriu are printre cele mai noi frontiere. O simplă privire asupra evoluţiei teritoriilor naţionale ne relevă faptul că frontierele cele mai vechi datează din 1918 – excepţie fac cele câteva fragmente frontaliere din lungul Dunării, dintre România, pe de o parte, şi Bulgaria sau Serbia/Ex-Iugoslavia, pe de altă parte. 

Finalul celui de-al doilea război mondial aduce o nouă redefinire a geometriilor structurilor teritoriale naţionale, cea mai afectată zonă fiind partea de nord şi centrală a arealului analizat (estul UE). Ocuparea de către URSS a Estoniei, Letoniei şi Lituaniei, dar şi glisarea Poloniei de la est către vest sub presiunea URSS şi în detrimentul Germaniei sunt printre cele mai radicale metamorfoze teritoriale. Deceniul al IX-lea al secolului trecut vine cu o nouă redefinire teritorială – redobândirea independenţei de către republicile sovietice baltice sau cele iugoslave şi scindarea Cehoslovaciei, dacă ar fi să ne limităm la arealul din estul UE. Mai mult, prin deschiderea tuturor economiilor naţionale către nivelul global, se creează premisele dezvoltării centrelor urbane în condiţii de competitivitate.

Această dinamică frontalieră din interiorul celui mai extins şi mai activ interstiţiu teritorial continental devine, alături de caracteristicile cadrului natural (despre care am vorbit în textele anterioare ale seriei), unul dintre actorii principali ai evoluţiei structurilor din estul UE. Instalarea regimurilor totalitare de după cel de-al doilea război mondial a impus ca instument exclusiv de proiectare a structurilor naţionale planificarea teritorială, ce a afectat pe termen lung evoluţia oraşelor în condiţii normale, de competitivitate.

Structurile spaţiale moştenite de la episodul socialist sunt încă manifeste. Acestea sunt puse în evidenţă de talia demografică şi de funcţiile oraşelor, de ierarhia rigidă şi de morfologia christaleriană (conformă modelului locurilor centrale) a reţelelor urbane, fiind în general responsabile de trăsăturile monocentrice ale celor mai multe dintre sistemele urbane naţionale. Industrializarea agesivă […], în decalaj cu sensul istoriei, a bulversat în mod profund sistemul urban prin supradimensionarea oraşelor de mărime medie şi prin transformarea teritoriului urban într-o colecţie de spaţii mono-funcţionale cu un rol simplu şi robust de vitrină propagandistică/ideologică (G. Ţurcanaşu, A. Rusu, 2008 – Le système des villes en Bulgarie et en Roumanie. Quelles perspectives pour un polycentrisme?).

Industrializarea a dus la crearea unor structuri urbane deseori mono-funcţionale ce au întâmpinat dificultăţi în adaptarea la condiţiile economiei de piaţă în perioada ce s-a scurs după 1990. Zeci de oraşe, în general medii, au pierdut o parte importantă a populaţiei. Iată şi câteva exemple: Wałbrzych, Jelenia Gora (Polonia), Havirov, Karvina sau Teplice (Republica Cehă), Nitra (Slovacia), Dunaújváros sau Pécs (Ungaria), Dimitrovgrad sau Gabrovo (Bulgaria), Oneşti, Hunedoara sau Petroşani (România) etc. Chiar şi unele oraşe de talie importantă s-au dovedit mai puţin reziliente: oraşele componente ale aglomeraţiei Katowice (Silezia Superioară) sau Łódź (Polonia), Ostrava (Republica Cehă) sau Galaţi (România).

Dacă săptămâna trecută am prezentat structura de ansamblu a armăturii urbane a două state ce nu au suferit mutaţii ale geometriei lor teritoriale (Letonia şi Estonia), chiar dacă în perioada recentă au fost şi republici componente ale URSS, astăzi voi continua cu a treia fostă republică sovietică baltică. E vorba de Lituania, stat ce a avut o redefinire teritorială importantă în cadrul URSS – alipirea regiunii Capitalei (Vilnius). Ca urmare, Lituania (2,8 milioane) are un sistem urban mai complicat, Vilniusul (540 mii de locuitori) e secondat în sistemul urban naţional de Kaunas (aproximativ 300 de mii de locuitori) – capitala interbelică a ţării. Cele două oraşe relativ apropiate (sub 100 de km) formează principalul ax ce structurează sistemul urban naţional. Din perspectiva ierarhiei, doar Klaipeda (150 mii locuitori) mai poate fi ataşat nivelului ierarhic secundar, iar alte 4 oraşe cu o populaţie asemănătoare nivelului secundar al celorlalte state baltice prezentate în textul anterior (între 35 şi 100 de mii de locuitori), completează armătura urbană naţională.

Polonia (38,4 milioane de locuitori), cel mai mare stat al estului UE, are şi cel mai complicat sistem urban din regiune. Varşovia (1,8 milioane de locuitori în municipalitatea propriu-zisă şi 2,325 milioane în aglomeraţia urbană) poate fi considerat oraşul ce asigură primaţialitatea sistemului urban naţional, deşi aglomeraţia policentrică situată în Silezia Superioară – dezvoltată în jurul oraşului Katowice (aproximativ 300 de mii de locuitori) şi a încă unei duzine de municipalităţi medii şi mari la nivelul sistemului urban polonez (între 50 şi 200 mii locuitori) -, încă o devansează (cf. site-ului citypopulation.de).

Nivelul secundar al sistemului urban naţional e completat de Cracovia (770 mii locuitori în municipalitatea propriu-zisă şi aproximativ 1 milion în aglomeraţia urbană), Lodz (685 de mii locuitori în municipalitatea propriu-zisă şi 900 de mii în aglomeraţie), Wroclaw (640 de mii de locuitori în municipalitatea propriu-zisă) şi Poznan (536 de mii de locuitori), ultimile două generând aglomeraţii de aproximativ 750-800 de mii de locuitori.

În partea estică a litoralului la Marea Baltică, Gdansk (466 de mii de locuitori), Gdynia şi Sopot au generat o aglomeraţie urbană policentrică de aproximativ 900 de mii de locuitori, iar în partea vestică a litoralului, în proximitatea frontierei cu Germania, oraşul Szczecin (402 mii locuitori) are o aglomeraţie de aproximativ 480 de mii de persoane.

În Estul Poloniei încă două oraşe de talie intermediară pot fi considerate ca parte a nivelul secundar al ierarhiei sistemului urban polonez: Lublin (340 mii în municipalitate şi 450 mii în aglomeraţia urbana) şi Byalistok (297 de mii, respectiv 355 mii). Alte câteva zeci de oraşe alcătuiesc nivelul terţiar al ierarhiei urbane. (Pe data viitoare)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi