La răscruce de vânturi

Străbunii noştri, latinii (eu nu-s dacopat), nu se priponeau să tragă pârţuri, vânturi, să se fâsâie (sau, cum se zice în argou, să tragă rachete, să spargă nuci etc.). Naturalia non sunt turpia (Cele naturale nu sunt ruşinoase), ziceau ei. În Corpus Hipocraticum există un capitol întreg intitulat Despre vânturi. Cuvântul însuşi, cel pe care azi nu-l găsim în dicţionare, este de origine latină, căci Rabelais, medic ca şi Hipocrate, scria ironic de Ars bessendi şi de bessendi et illustrandi fallaciis.

Aşa am rezistat noi sub Ceaşcă – prin pârţuri. Am în cap o povestire despre pârţuri şi un petoman, dar ezit: Dom’le, chiar aşa! Pe de altă parte, mă gândesc: În lumea nebună în care trăim, pârţul a devenit aproape o chestiune de bun simţ. Aşa că… să-i dăm drumul.

Aventura conştiinţei mele ca profesor de ţară a început cu un pârţ. Am cunoscut încă din prima lună a şederii mele la Schinoasa, satul unde fusesem repartizat, un cetăţean pe nume Bejenaru, care avea porecla de Beşinaru. E lesne de priceput pentru ce: omul era vestit pentru pârţurile sale ieşite din comun (şi din comună). Acest Bejenaru zis Beşinaru, de profesie agricultor, era capabil să pârţâie cu măiestrie, cap-coadă, fără întreruperi, Imnul Uniunii Sovietice. Cei care l-am ascultat putem să spunem cu mâna pe inimă că nea Beşinaru, care părea un amărât acolo, era lebăda născută dintr-o întâmplare nenorocită între gâşte. Căci amărâtul acesta era un adevărat Niccolo Paganini al pârţului, capabil de un imperial al flatulaţiei imnice. Începea cu un fascinant andante maestoso con fuoco: Soiuz neruşimîi republik svobodnîh/ Splotila naveki Velikaia Rusi, fâs-fâs-fâs, cu accentul pe „neruşimîi” (Uniune), adică nu „neruşinata”, cum ar traduce inculţii, ci „indestructibila” (Uniune). La acest „neruşimîi” nea Beşinaru trăgea un pârţ accentuat, ca de tambur major: fâââs! Urmau apoi târtâiturile biruitoare şi convingătoare, ca de alămuri, ale refrenului: Slavsia, Otecestvo naşe svobodnoe, târt-târt-târt, după care încheia totul allegro ma non troppo maestoso con fuoco, adică aleargă, dar nu tropăie, dar în manieră imperială înfocată, Mî budem vsegda bezzavetno vernî. Şi ce minunat se încheia totul: pârţ-pârţ-pââârţ. O sarabandă flatulantă! Beşina ridicată pe cele mai înalte culmi ale artei!

Ce păcat că acest adevărat oratoriu al pârţâitului nu a fost cunoscut decât de săteni. Ei au fost, din păcate, singurii spectatori! Şi ce puteau înţelege nişte ţărani semianalfabeţi, la prăşit sau în repaosul duminical de la crâşmă, din mirabilele târtâituri? E ca şi cum ai veni cu Renée Fleming sau cu Schwarkopf la Schinoasa. Na, pârţ! Ar fi meritat Sala Palatului, ansamblul Ciocârlia sau măcar fazele superioare ale Cântării României. Unii spun că la Radio Europa Liberă s-ar fi vorbit de Beşinaru ca de un „luptător anticomunist”. Eu n-am auzit, dar se poate. La câţi luptători am avut postbellum, ar fi meritat.

L-am audiat o singură dată pe nea Mitică Beşinaru şi beşafonul său încântător – atunci când pârţâia înflăcărat cu rachetele sale sol-aer Imnul cu pricina. Moşul şi-a dat obşteasca flatulaţie curând după aceea. Însă nepotul său, Mirel Bejenaru, mi-a fost elev. O să spui, cititorule, că am eu băşini în cap, dar şi băiatul era talentat foc în domeniu. Deşi era numai în clasa a VII-a, avea deja faimă de pârţoman între săteni. Era pomenit cu admiraţie pentru „semeringul vorbitor”, adică pentru „pocnitorul cântător”, înţelegi? Măcar de „găoază” trebuie să fi auzit sau, în fine, de „borta curului”, na!

Mirel nu era un beşinos ca şi bunicul său, n-avea performanţele acestuia. Iar despre pârţurile leşinate, prefirate printre lenjuri îngălbenite ale lui taică-său nici nu e demn să mai pomenim. Însă pârţul băiatului este întru totul demn de luare aminte. Ai fi bănuit că era vorba doar de o beşinuţă firavă de copil acolo, dar nu! Fâsâiturile sale degajau mai degrabă o duhoare intensă de varză acră stricată; ştii, când vine primăvara, varza murată nu se mai mănâncă şi gospodarul lasă la căldură uitată putina cu varză până prin aprilie-mai, şi pute, domleee, de-ţi cârmeşte nasul din loc. Ei, să fiu al dracului, dacă răspândesc băşini, aşa erau vânturile trase de Mirel!

Ca elev nu puneai mare preţ pe el. Era aşa şi aşea, dar mai mult aşea, nici prea-prea, nici foarte-foarte la învăţătură. Atâta că nu trebuia să-l forţezi prea tare cu scris-cititul sau să-l struneşti, că îndată se emoţiona. Iar din emoţie dădea în vânturi. Şi atunci începea să emită la foc automat salve de pârţuri care umpleau toată clasa de un halo de pârţâituri. Aşa că noi, profesorii experimentaţi, ne purtam cu el ca şi cu un coş cu ouă. Îi purtam de grijă precum flăcăul sfătuit într-o strigătură de joc: „Nu-nvârti lelea prea iute/ Că se fâsâie şi pute”.

Mai problematic a fost cu domnişoara Turturică, profesoara de franceză, care nu suporta cu nici un chip ploaia de trasoare a lui Mirel Bejenaru zis Beşinaru, căci a schimbat, precum curcanii lui Alecsandri, porecla lui bunic-său în renume. Fetişoara era mai sensibilă şi mai plăpândă – bucureşteancă, deh! O apucau ameţelile când se apropia de clasa a VII-a B. Odată, noi, câţiva profesori mai curajoşi, am scos-o leşinată din clasa infestată.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist