Interviu cu Olga Tokarczuk, laureata Nobel la literatură. „Mi se pare un blestem să fii «nominalizat»”

Sursă foto: britannica.com

Olga Tokarczuk este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori polonezi, distins anul acesta cu Premiul Nobel în Literatură, primit pentru anul 2018. Aceasta a fost prezentă la Iaşi în 2017, la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere (FILIT), când a oferit un interviu pentru „Ziarul de Iaşi“, în care a discutat despre problemele politice din Polonia, despre faptul că se consideră departe de a fi irelevantă, şi despre cum mai are multe lucruri de spus în literatură. Tot atunci, Olga Tokarczuk a vorbit şi despre greutatea de a trăi cu eticheta de „nominalizat la Nobel“, şi cum îi ţine pumnii să câştige lui Mircea Cărtărescu.

– În România avem o problemă care ne bântuie de mai mulţi ani şi despre care s-au purtat nenumă-rate discuţii: reformarea curriculei pentru istoria predată în şcoli, fiindcă s-a constatat că profesorii aleg adesea să le predea elevilor o versiune idealizată de istorie, care nu reflectă întotdeauna adevărul istoric. Criticii spun ­că asta aţi încercat şi dumneavoastră în romanele scrise, mai ales în „The Books of Jakob“ (Cărţile lui Iacob) – un soi de prezentare lipsită de idealizare a unor zone gri din istoria Poloniei. Este necesar să eliminăm această idealizare din istorie?

Trăim acum într-o lume plină de nostalgie după trecut. Lumea a devenit „globală“ şi deschisă la tot felul de culturi, iar acest lucru trezeşte în unii oameni un fel de frică. Şi ei încearcă să-şi grupeze, să îşi stăpânească cumva această frică, de aceea devin nostalgici după vremuri idealizate şi de aici încep naţionalismele ideologice. Astfel începe această viziune idealizată a istoriei, care de cele mai multe ori nu este adevărată. Nu cred într-o idee care ar spune că literatura este cea care trebuie să fie în căutarea adevărului neapărat. Sarcina literaturii este de a lărgi orizonturile şi de a prezenta faptul că este un spaţiu al libertăţii. La noi, în Polonia, de exemplu, avem acum o întoarcere destul de puternică la ideea de naţionalism, la naţionalism pur şi simplu, şi se încearcă croirea istoriei după acest model naţionalist-idealist. Referitor la romanul istoric, mi se pare că fiecare generaţie are sarcina de a înţelege şi de a scrie în felul ei istoria. Iar în „Cărţile lui Iacob“ încerc să reamintesc polonezilor că noi am avut o cultură multinaţională, şi această multinaţionalitate, multiculturalitate a stat la baza dezvoltării noastre naţionale. Şi aici sunt cumva în opoziţie faţă de aceste mituri vechi, naţionaliste.

Credeţi că sunt toate naţiunile înfricoşate să îşi îmbrace haina aceasta a istoriei mai sumbre, mai gri? România are probleme şi astăzi cu recunoaşterea porţiunii din istorie care aminteşte de evreii masa­craţi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. E ceva caracteristic tuturor naţiunilor sau ţine de natura umană, care selectează doar ce îi convine din istorie?

Probabil că istoria generală există cu toate lucrurile care s-au întâmplat, dar mai există şi o istorie particulară, a fiecăruia dintre noi. Şi încercăm să creăm cea mai bună variantă a istoriei noastre, una idealizată. Este şi interesant faptul că această traumă – între ghilimele fie spus – evreiască abia acum iese la suprafaţă în ţările post-comuniste ale Europei Centrale şi de Est. E şi de înţeles pentru că, în perioada comunistă, anumite subiecte au fost tabu. Ani de zile, zeci de ani, ne-am concentrat asupra Holocaustului ca atare, dar am uitat în acelaşi timp de unde au apărut evreii în Europa Centrală şi, în particular, la noi în Polonia. De unde au apărut, ce istorie au avut, cum au convieţuit cu restul lumii. Tocmai despre asta încearcă să vorbească romanul meu, „Cărţile lui Iacob“. În carte prezint următorul fapt – că nu există… că nu putem vorbi despre cultura poloneză fără a vorbi despre componenta ei evreiască, fiindcă evreii au fost o parte importantă a acestei culturi, a acestei deveniri naţionale.

Literatura trebuie să încerce să revină la povestire

– În era Internetului şi a bombardamentului informaţiei de pretutindeni, de ce este nevoie ca să fii un scriitor de succes, să îi faci pe oameni să se concentreze pe un subiect, pe o gamă de sentimente?

Cu siguranţă nu am nicio reţetă particulară – încerc să o găsesc, dar nu îmi reuşeşte întotdeauna. Un singur lucru este sigur, că literatura ar trebui să încerce să revină la povestire ca atare, la „story“-ul ca atare, la povestirea anumitor istorii şi idei într-un mod post-modernist, post-post-modernist chiar. Pe de altă parte, pentru că trăim în această lume post-post-modernistă, trebuie să căutăm o formă nouă a povestirii, una adecvată timpurilor noi. Marea mea descoperire a fost fragmentarea poveştilor. Mi se pare că cititorul de astăzi, care este la curent cu tot ce se întâmplă pe Internet, cu televiziunea, cu media în general, este obişnuit cu alt tip, alt mod de a citi, de a povesti, de a descoperi istoria, tocmai prin nişte fragmente mici, prin bucăţi de povestiri care pot fi citite în diferite moduri, grupate în diferite moduri, după cum doreşte. Şi mi se pare foarte important ca noi, scriitori din aşa zise limbi mici, de mică circulaţie, din aşa-zise literaturi de mică circulaţie, să încercăm să ne construim poveştile încât istoriile locale să devină universale. Să facem în aşa fel încât romanele noastre să fie citite cu acelaşi interes şi de către englezi şi de către neozeelandezi şi de către cei din Europa Centrală, aşa cum o fac cititorii noştri naţionali. De aceea trebuie să ne aducem aminte că depinde de traducători, că este o meserie foarte importantă şi că, din păcate, marile egouri ale scriitorilor nu iau în calcul importanţa aceasta a traducătorilor. Eu le mulţumesc foarte mult.

– Aţi spus într-un interviu că „pentru mine, a scrie romane e ca şi cum ţi-ai spune basme la maturitate“. Credeţi că adulţii au nevoie să asculte din când în când câte-un basm ca să le reamintească de lumea care îi înconjoară?

Citatul de care îmi spuneţi este unul de acum 20 de ani şi de fiecare dată când îl aud mă gândesc foarte mult la o idee. Într-adevăr, asta cred, că sarcina mea este de a povesti, nu neapărat mituri sau basme, dar aceste poveşti din trecut într-un mod nou. Eu înţeleg mitologia puţin altfel decât a înţeles-o Eliade – o văd ca un fel de recipient în care se regăsesc o serie de elemente comune pentru întreaga umanitate. Dar în acelaşi timp există în această mitologie elemente care apar în cultura nouă, de masă.

– Când scrieţi, aveţi o idee şi trebuie să o eliminaţi din sistem, să o puneţi pe hârtie sau vă planificaţi foarte atent paşii? Vă simţiţi uneori ca personajul din „Primeval and other times“, femeia care se credea că este mereu urmărită de lună, atunci când scrieţi?

Şi aşa, şi aşa. Pe de o parte, îmi planific foarte minuţios totul şi ştiu de la început cam ceea ce vreau să spun, cum şi cât. După aceea, subiectele mele îşi creează propria energie şi eu mă las furată de această energie. Aşa s-a întâmplat cu „Cărţile lui Iacob“ – opt ani m-am contopit cu aceste poveşti, cu aceste istorii, şi pur şi simplu eram adâncită în ele într-un aşa fel încât nu a mai existat altceva şi doar cu ele trăiam. Uneori, mi s-a părut că acest tip de a scrie este un fel de psihoză controlată.

– Ştiţi cum urmează să se încheie o carte înainte să vă apucaţi de scris?

Să spunem că da, 60% da. Dar de multe ori această energie despre care spuneam, energia proprie a cărţii, mă duce pe căi nebănuite.

Aş putea spune că sunt situaţii în care nu mă simt confortabil în propria ţară

– După ce aţi apărut în 2015 la o emisiune, afirmaţiile dumneavoastră au fost interpretate într-un mod radical de fanaticii de aripă dreaptă din Polonia. „The Economist“ scria că aţi amintit de „acte îngrozitoare comise de poporul polonez“, pe care l-aţi numit ca fiind „colonizator al popoarelor din Est“, locul unde se regăseşte astăzi Ucraina. Aţi vorbit chiar şi despre sclavie. V-aţi temut pentru viaţa dumneavoastră atunci -a fost o ameninţare adevărată şi substanţială sau doar o mână de nebuni?

Este un subiect dificil pentru mine, în primul rând pentru că orice scriitor ar dori să fie ţinut minte pentru ceea ce a scris şi eu, la un moment dat, eram cunoscută pentru ceea ce am spus despre propria mea carte. Dar cu siguranţă ceea ce am spus atunci pot să menţin şi acum – e absolut adevărat şi am fost foarte mirată că unii oameni nu sunt de acord cu nişte fapte de la sine stătătoare, adevărate, reale, şi încă mai au energie să discute despre ele, să spună că nu sunt reale. Cred că dacă aş fi spus ce am spus acum doi ani în urmă cu zece, reacţia oamenilor ar fi fost cu totul alta. Dar acum, de doi ani de zile, unele cercuri ale societăţii poloneze sunt lăsate să îşi manifeste naţionalismul, violenţa. Până una-alta, violenţa asta este, să spunem, verbală, însă e grav că există o permisiune a autorităţilor, nelegiferată, dar existentă – de a fi violent. Cine ştie dacă nu ajungem şi la violenţă de altă natură? Aş putea spune că sunt situaţii în care nu mă simt confortabil în propria ţară.

Fiecare om este o poveste care trebuie scrisă

– Aţi încercat psihologia înainte să vă apucaţi de scris şi povesteaţi că aţi descoperit faptul că eraţi mai bolnavă şi mai haotică decât pacienţii cu care vorbeaţi. V-au ajutat acele experienţe să construiţi personaje din romanele următoare?

Uneori, da, lucrând cu pacienţii mei, am avut impresia că eu sunt mai deplasată de la normal decât ei. Dar răspunsul este că mă bucur că nu am studiat literatura. Şi mă bucur că am abordat-o dintr-un punct de vedere mai neutru şi mai proaspăt în acelaşi timp. Ţin minte că, atunci când am lucrat cu pacienţii mei, am avut impresia că practic fiecare om este o poveste care trebuie să fie scrisă. Dar cred că cel mai bun lucru, cel mai mare avantaj care rezultă din acea perioadă în care am fost psiholog, este acela că am învăţat să îi ascult pe oameni. Să ascult nu numai cuvintele lor, vorbele lor, dar şi să observ întregul limbaj al trupului – gesticulaţia, mimica feţei, energia pe care o emană fiecare om.

– V-aţi temut vreodată că puteţi deveni plictisitoare ca scriitoare? Ştiu că este o problemă pentru mulţi autori – teama de a nu mai fi relevant şi de a deveni repetitiv.

Deocamdată, mi se pare că nu mă paşte acest „booring“ pentru că am o problemă cumva diametral opusă. Am o problemă a surplusului, nu a lipsei. Şi mi se pare, de asemenea, că nu e nimic rău în a te re-peta, pentru că această repetiţie şi acest laitmotiv care există creează practic personalitatea scriitorului. Când treci de o anumită vârstă, în cazul meu de 50 de ani, poţi să ai o vedere de ansamblu asupra unor subiecte, asupra unor probleme pe care le-ai atins şi pe care le poţi atinge încă o dată, dar la un nivel mai înalt.

– Sunteţi cotată în fiecare an drept un candidat cu şanse mari al Premiului Nobel pentru literatură. Cum vă împăcaţi cu această etichetă?

Eu privesc toate aceste lucruri dintr-un punct de vedere foarte relaxat şi mi se pare că este un fel de blestem să fii „nominalizat“ în fiecare an la Nobel. Şi fiind la tot felul de festivaluri, cum este şi Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere (FILIT) de la Iaşi, la evenimente de acest gen, unde întâlnesc tot felul de scriitori excelenţi, îmi dau seama de locul în care mă aflu – adică undeva spre sfârşitul clasamentului. Nu spun asta din falsă modestie, ci din faptul că citesc foarte mult şi citesc literatura pe care o găsesc la aceste festivaluri şi îmi dau seama. Dar apreciez uneori la comisia care acordă Premiul Nobel faptul că aceşti oameni din juriu ştiu să scoată din mulţimea aceasta de scriitori foarte buni şi foarte bine cotaţi şi pe cei care nu sunt chiar atât de mediatizaţi, de „PR-izaţi“, dar care sunt într-adevăr valoroşi, mai ales din aceste aşa-zise ţări mai mici şi din aceste aşa-zise literaturi de mai mică circulaţie. Eu îi ţin pumnii lui Mircea Cărtărescu.

Interviu realizat de Cătălin HOPULELE