– mărturisiri –
Scrisul literaturii este o muncă trudnică. Te aşteaptă multe belele: nesiguranţa, singurătatea, conştiinţa oscilantă asupra propriei valori, care te sapă mereu, poate chiar neînţelegerea celor apropiaţi (din punctul ăsta de vedere eu sunt un fericit: soţia şi familia mă susţin cu dragoste). Dar, dacă ai pasiune şi talent, le treci pe toate. Am scris un articol cu un fel de sfaturi către tinerii scriitori. La cele scrise acolo aş mai adăuga: Să se ferească de prea multele laude, mai ales de cele venite din partea nepricepuţilor. Ştiu că e greu, fiindcă aşa suntem făcuţi: avem o nevoie arzătoare de laudă, de confirmări. Şi lauda asta devine imbold în muncă, te incită la creaţie. Fără laudă, unii scriitori se îngălbenesc ca perele toamna şi cad. Însă prealauda aceasta, atenţie! aduce un simulacru de fericire, îţi poate crea falsa impresie că eşti buricul pământului, că scrisul tău este esenţa esenţelor, că eşti unic şi bla-blas-bla. Ei bine, nu e!
Într-un articol pe care l-am publicat de ceva vreme în Ziarul de Iaşi scriam despre profesiunea mea de credinţă ca scriitor. În articolul „Scrisul” vorbeam despre faptul că scrierea literaturii îţi „mănâncă” toată viaţa. Scrisul şi gândul la scris îţi ocupă tot timpul, te devorează; nu te lasă ziua, îţi omoară nopţile, te chinuie în tren, în taxi, în parc şi vai! la serviciu, peste tot, clipă de clipă, zi de zi. Scrisul îţi aduce bucuria câtorva clipe de graţie, când pluteşti în spaţii celeste, dar este şi o damnare. Scrisul are partea lui de mister fericit, dar te şi însingurează (şi cât de dureroasă este uneori singurătatea!) şi îţi cere mari sacrificii. Te vămuieşte în primul rând pe tine, dar îi sacrifici şi pe cei din jurul tău – soţie, copii, prieteni. Iar dacă te înconjoară oameni înţelegători, cum spuneam mai sus, eşti oarecum salvat, rămâi numai cu remuşcările, aşa ca bătrânul savant din Fragii sălbatici, vechiul film al lui Ingmar Bergman. Însă dacă te cuprinde patima scrisului într-un mediu ostil, vai de tine! E o tragedie!
Din acest punct de vedere, mă detaşam în acel articol de cei care fac literatură ca o distracţie, un hobby împotriva plictiselii, îţi place într-o zi şi în alta nu, aşa cum îţi plac nişte sandale azi, iar mâine le laşi uitate în dulap. Nu am nimic cu aceştia – fiecare are dreptul să scrie literatură. Mai mult, am convingerea că orice om trecut prin ceva şcoli şi inteligent poate scrie poezie sau un roman. Mulţi chiar o fac. Cred că viitorul, în ritmul stahanovist în care se desfăşoară acum lucrurile, e ăsta: ai învăţat alfabetul, poţi fi literat! În ritmul ăsta de mahalagism literar vor începe să scrie romane şi preşcolarii. Şi să ne amintim de o vorbă a lui Sancho Panza: „Bun venit, năpastă, dacă vii singură.” Vreau să spun că, după cum se insinuează mieros şi asfixiant corectitudinea politică, va veni şi altă năpastă. Criticii literari români ai viitorului nu prea depărtat este posibil să egalizeze în cuget şi simţiri pe Radu Aldulescu, bunăoară, cu o pixereasă de romane telenovelistice, pe extraordinarul Cristian Fulaş, autor aproape necunoscut, cu vreun teleast care se apucă din plictiseală de literatură, pe Emil Brumaru cu un epigramist cu nume de ceafă de porc la cuptor, trăitor în Ieşul nostru cel urgisât, creator de asociaţie literară şi care face săli pline de cititori. Asta-i, frate! Aşa a fost dintotdeauna. Pe vremea lui Puşkin şi Lermontov erau mai „prizaţi” autorii de mistere în genul lui Eugene Sue, iar pe timpul lui Eminescu insignifiantul Petrino făcea furori între cucoane cititoare.
Nu trec în scrisul meu printre clasici ca „Săgeata Albastră” prin halta Buhăieşti. Depun un efort livresc de realizare a unui limbaj în siajul lui Creangă, Negruzzi sau Sadoveanu. Încerc să revitalizez limbajul acesta. Chestiunea nu e lipsită de primejdii, risc un mimetism déjà vu. Un critic a spus că literatura mea este şi un pariu cu posibilităţile limbii actuale. Da. Poate o să ziceţi că mă laud, dar socot că proza mea numai aparent este uşoară, săltăreaţă. Dimpotrivă, este densă, cerebrală, iar toate acestea vin dintr-un rafinament al limbajului. Lucrez mult şi mereu la acest stil. Apoi, aplecându-mă asupra mediului rural, situându-mă à rebours, spune o comentatoare (nu e singura), fac notă discordantă în peisajul literar. Da, ei şi?
Mă agăţ de orice. Astfel, mi-am găsit o jucărea care-mi place – facebook-ul. Combin pe facebook postarea de texte literare cu postarea textelor de altă factură: bancuri, glume, luări de poziţie în chestiuni de interes public. Eu însă, să spun drept, îi apreciez în primul rând pe cei care îmi citesc textele literare. Aşa mi-am făcut şi prieteni adevăraţi pe facebook, nu numai friends de facebook. E o semisoluţie.
În criza aceasta, când în general nu se citeşte, când editurile „vizibile” te refuză, când nu ai speranţe de traducere din cauza stilului greu de tradus, când îţi chirceşti literatura la mici texte pe Facebook, când eşti un „depăşit” încăpăţânându-te să scrii despre mediul ţărănesc etc., când neîncrederea coşcoveşte şi zidurile cele mai tari, mă prind de tine, Literatură, ca un prunc de pieptul mamei.
Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist
