Friptură de vită în supa primordială?
În acest mod „natural”, deşi biologia părea locul ideal în care teleologia să îşi găsească cele mai puternice argumente care să îi justifice fluxul de idei, de o manieră frizând dramele mitice, aceeaşi biologie a oferit cel mai bun teren pentru argumente care să arunce o umbră grea asupra a ceea ce părea o filozofie strălucitoare. Secolul 19 a adus prin lucrarea unui singur om o explicaţie neaşteptată pentru apariţia lucrurilor. De unul singur, Charles Darwin a oferit o alternativă extrem de elegantă la şansă şi creaţie, selecţia naturală. În cuvintele lui Richard Dawkins: „În lumea atât de familiară a artefactelor umane, lucrurile complicate care par să fi fost voit proiectate sunt proiectate. Pentru un observator naiv, pare raţional să urmezi aceeaşi logică şi pentru explicarea lucrurilor complicate din lumea naturală; lucrurile care par să fi fost proiectate de către un creator, cum ar fi ochii sau inimile, sunt cu siguranţă proiectate. Este doar un argument prin analogie. Există şi un simulacru de raţiune statistică în această analogie – greşită, dar care conţine iluzia plauzibilităţii. Dacă amesteci la întâmplare fragmentele unui ochi sau ale unui picior sau ale unei inimi de un milion de ori, ai fi extrem de norocos să nimereşti măcar o combinaţie care să poată vedea, merge sau să pompeze. Asta demonstrează că asemenea lucruri nu puteau fi asamblate din şansă. Şi, desigur, nici un om de ştiinţă în toate minţile nu a spus vreodată că ar fi fost. Din nefericire, educaţia ştiinţifică a copiilor omite cu totul sau în mare parte menţionarea Darwinismului şi atunci, singura alternativă la şansa pe care şi-o pot imagina cei mai mulţi este design-ul. Chiar înainte de Darwin lipsa de logică era bătătoare la ochi: cum să fi fost o idee bună să postulezi ca şi explicaţie a existenţei unor lucruri improbabile un designer care era şi mai puţin probabil? Întregul argument este un non-sens logic după cum a realizat David Hume înainte că Darwin să se nască.”
Contribuţia fundamentală a lui Darwin a fost că a completat Revoluţia Coperniciană prin extinderea la biologie a naturii ca un sistem de materie în mişcare guvernată de legi naturale. Prin descoperirea de către Darwin a selecţiei naturale, originea şi adaptările organismelor au fost ridicate la rangul de ştiinţă. Revoluţiile lui Copernic şi Darwin pot fi văzute că două etape ale aceleaşi revoluţii ştiinţifice. Împreună au conturat începutul ştiinţei în sensul modern al cuvântului: explicaţia prin legi naturale.
Într-un astfel de moment mintea cercetătorului ajunge inevitabil într-o staţie care îi este foarte familiară şi îşi spune: „poate că punem întrebarea greşită”. Poate că întrebările corecte sunt: „De ce trebuie să aibă tot ceea ce vedem un scop?” „De unde vine nevoia asta imperioasă de finalitate?” Inevitabil răspunsul la aceste întrebări trebuie să se afle în substanţa fundamentală a instrumentului pe care îl folosim pentru observarea lumii şi pentru înţelegerea fenomenelor ei. Creierul uman, deşi apogeul evoluţiei creatoare, are o capacitate de comprehensiune limitată în orice direcţie dată. Limitat până la urmă dacă nu altfel, cel puţin energetic, creierul uman are nevoie de o concluzie. Funcţionarea perpetuă în cadrul unei bucle, oricât de sofisticate, îi produce daune profunde, după cum ştim din numeroase boli neurologice şi psihiatrice care o conţin. Îi trebuie un repaus, o concluzie. Pe de altă parte, toate calculele pe care le face sunt diferenţiale. Are nevoie permanentă de un reper, de un termen de comparaţie. Poate şi din acest motiv, sentimentul religios pare înrădăcinat în însăşi esenţa fiinţei umane. Nu putem percepe şi înţelege pe deplin infinitul. Nu avem instrumentul necesar pentru aşa ceva. Orice întrebare, prin urmare, care nu are altă explicăţie va primi explicaţia celui care explică toate lucrurile.
Şi totuşi, prin ferestrele înguste care ne-au rămas să vedem universul din jurul nostru (simţurile cu limitările lor la specia umană) am zărit cu destulă claritate legi imuabile ale universului care par să forţeze tot ceea ce este într-o vâltoare creatoare care să ostoiasca frenezia epileptoida a haosului. Să ne întrebăm despre ce vedem este profund uman şi una din puţinele bucurii fundamentale pe care le avem. Să ne minunăm la diversitatea pe care o poate genera o mână de forţe şi legi ale materiei (până la urmă şi în esenţă celulelor şi a organismelor vii stau aceleaşi forţe şi legi) este una din marile uimiri pe care ne este dat să le trăim. Şi dacă, în final am spune, Omul este produsul unui Creator, şi dacă creierul uman este apoteoza acestei creaţii, de ce să îl oprim de la cea mai hrănitoare şi mai nobilă lucrare ce i-a fost sortit să o facă: iscusirea în jocul cu mărgele de sticlă.
Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi