Friptură de vită în supa primordială?
Teleologia implică organic un scop fundamental. Totul se întâmplă pentru un motiv. Un motiv care apare implacabil în intenţia irefutabilă a unui Creator. Înainte de orice fenomen „productiv” se află o voinţă care urmăreşte un rezultat foarte clar. Este uşor de imaginat de ce, mai ales la începutul lucrurilor, reprezenta o soluţie ideală, prin care întrebări fundamentale îşi găseau un răspuns axiomatic, care rezolvă o problemă aparent insurmontabilă, cu o soluţie elegantă umană şi care îl făcea pe „rezolvitor” celebru şi respectat.
– Ce sunt toate stelele pe care le vedem deasupra capului şi de ce sunt puse acolo?
– Sunt lumini divine, cu ardere perpetuă, puse acolo de un zeu sau de un consiliu al zeilor, construite din sufletele celor plecaţi în lumea de dincolo şi care au proprietăţi binefăcătoare.
– Magnific! Acum ne putem întoarce la plăcerile „reale”, imediate, pe care ni le oferă simţurile. De ce sunt atâtea feluri de animale? Sunt întruchiparea zeilor (capra, cal, pasăre etc.) cu toată personalizarea pe care o aduce „însufleţirea” lor. Nu doar că avem o explicaţie, că există o staţie finală a gândurilor, dar mai mult, se naşte şi o cultură extrem de bogată şi de fascinantă care dă substanţă grupurilor sociale cum nimic altceva nu o poate face.
Dezvoltarea ştiinţei a fost în aşa fel încât mintea noastră a scrutat mai întâi universul de deasupra capului. Trebuia imperios să ştim ce este mai presus de pământ. Pe măsură ce lucrurile au început să devină clare şi, evident, destul de dezamăgitoare (pentru cei mai mulţi dintre noi) (ceea ce ne-am imaginat în copilăria civilizaţiei noastre era de departe mult mai fascinant şi interesant) şi pe măsură ce corpul uman a ieşit de sub globul protectiv al intangibilităţii unei creaţii divine, biologia a deschis un univers dacă la fel de interesant, sigur de mult mai larg interes şi preocupare. Întreaga maşinărie umană de „generat răspunsuri” s-a îndreptat cu toată forţa sa colosală înspre complexele construcţii însufleţite pe care le putea percepe şi „studia” toată lumea. Complexitatea prezenţă a organismelor vii le fac candidatul ideal pentru exerciţiul argumentativ al teleologiei. Nici nu e de mirare de vreme ce un singur organ, creierul uman, pare să fie creaţia unui creator genial. E cea mai simplă explicaţie pentru un organ a cărui compoziţie anatomică numai este absolut impresionantă. Conţine aproape 100 de miliarde (sau 1011) de celule nervoase – o cifră atât de mare că dacă ar fi să numeri câte unu pe secundă ţi-ar trebui 30000 de ani. Fiecare din aceste celule nu este doar un mic generator de impulsuri electrice care se deplasează cu viteze aproape de 160km/h, dar fac treaba asta într-un sistem care conţine aproape 150.000 de km de fibre. Cu toate acestea, evenimentele chimice care au loc la capetele fiecărei fibre, sau ceea ce se numeşte o sinapsă, sunt locul unde se întâmplă adevărata procesare a informaţiei. Se estimează că în creierul uman sunt în jur de 500 de trilioane (sau 5 x 1014) de astfel de joncţiuni microscopice, un număr care se apropie de numărul de grăunţe de nisip de pe planeta noastră. Cum pot să lucreze atâta amar de celule într-o armonie perfectă şi să producă tot ceea ce asociem cu „fiinţa” umană, este un loc în care mintea noastră încă se opreşte într-o contemplare copleşită de veneraţie. Un lucru este clar însă, în fiecare secundă a existenţei noastre, în creierul nostru se întâmplă miliarde de semnale electrice care circulă cu mare viteză într-o reţea incredibil de complexă de tipare mişcătoare, într-o baie anaforică de substanţe chimice. Orice încercare de explicare a acestui univers concentrat într-un kilogram de materie se îndreaptă cu un magnetism aproape irezistibil către ideea unui creator.
Richard Feynman, în autobiografia să, „Trebuie că glumiţi, domnule Feynman”, vorbind despre singurul motiv pentru care ar fi învăţat să deseneze spune: „Am vrut să exprim emoţia pe care o am în faţă frumuseţii lumii. Este dificil de descris pentru că este o emoţie. Este ceva analog sentimentului pe care îl are cineva în religie când are de a face cu un Dumnezeu care controlează totul în univers: este un aspect care ţine de generalitate pe care îl simţi în momentul în care te gândeşti că lucruri care apar atât de diferite şi se comportă atât de diferit sunt toate «însufleţite» din spatele scenei de aceeaşi organizare, de aceleaşi legi fizice. Este o apreciere a frumuseţii matematice a naturii, a modului în care funcţionează pe interior; o realizare a faptului că fenomenele pe care le vedem rezultă din complexitatea lucrărilor interne între atomi; un sentiment intens legat de dramatismul şi de frumuseţea fascinantă pe care le conţine. Este un sentiment de evlavie, de evlavie ştiinţifică pe care am avut sentimentul că o pot exprima prin desen altcuiva care a avut aceeaşi emoţie. I-ar putea aduce aminte, pentru un moment, acest sentiment avut în faţă gloriei universului.”
Iscodirea s-a oprit repede într-o întrebare cu răspuns imposibil: ce este viaţa? Care este sensul vieţii? Am trecut pe lângă întrebare în speranţa că vom găsi în adâncirea căutărilor măcar o parte din răspuns. Şi ne-am spus că vom găsi răspunsul pătrunzând în lumea microscopică, în măruntaiele efervescente unde vom găsi originea şi scopul final al tuturor vieţuitoarelor. Dar, surpriză! În lumea microscopică deosebirile se şterg şi mai mult, iar confuzia călătorului se adânceşte. Ţi se arată o celulă sanguină roşie şi te întrebi dacă e a unui om, a unui leu sau a unui elefant. Nu ai nici cel mai mic ajutor care să îţi sugereze răspunsul corect. Şi dacă toate sunt aşa de asemănătoare, de ce trebuie să fie atât de diferite. Dacă a existat un creator, de ce a trebuit să creeze atât de multe variante. Dacă este un scop final, care este acesta? Poate e doar un creator de un narcisism extrem care vrea doar să vadă câte creaţii poate produce să fie viabile. Dacă ochiul e o creaţie perfectă de ce are o pată oarbă? De ce, dacă noi suntem etapa finală a creaţiei, nu ni se dezvăluie în toată splendoarea revelatoare lucrarea completă a creaţiei?
Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi