În limba engleză, de unde a pornit termenul, „smear campaign” înseamnă cu mult mai mult decât o campanie politică mincinoasă. În semantismul său profund, termenul se referă la mânjirea intenţionată şi ticăloasă a cuiva, pentru scopuri politice. E ca un viol colectiv cu autori ce se ascund în gloată.
Născut în urmă cu 103 ani, lângă Timişoara, Mihai Şora a avut o viaţă mult mai tumultuoasă decât lasă să se vadă biografia scrisă sau decât ar putea concepe cei care-l ştiu, de decenii, ca pe un călugăr tibetan, care zâmbeşte calm şi zen în faţa necazurilor stridente ale vieţii mundane. Fiu de preot ortodox, a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie la Universitatea din Bucureşti, între 1934 şi 1938, o perioadă complicată care a lăsat multe sechele în generaţia sa. L-a avut profesor, între alţii, pe Nae Ionescu şi asistent pe Mircea Eliade şi sunt absolut admirabile detaşarea şi echilibrul cu care povesteşte despre aceste experienţe intelectuale care pe el nu l-au sedus. Pleacă la Paris, în 1939, cu o bursă a guvernului francez, unde îşi va termina teza de doctorat şi va fi angajat la C.N.R.S., debutând editorial la Gallimard, în 1947, cu un volum („Du dialogue interieur”) care îi va prefigura stilistica operei, întemeiată pe reflecţie fenomenologică realizată sub forma unui dialog imaginar, ce reconstruieşte subiectiv maieutica lui Socrate, aşa cum o ştim din operele lui Platon. În această perioadă, în timpul celei mai mare umilinţe suferite de Franţa (Parisul ocupat în 40 de zile de trupele lui Hitler şi cu instalarea guvernului colaboraţionist de la Vichy) intră, urmând iluziile antifasciste ale timpului, în Partidul Comunist Francez. Am urmărit cu stupefacţie imprecaţiile vitejilor de Ziua a Şaptea lansate azi, la şapte decenii distanţă, cu privire la acest subiect. Ar trebui reamintit, pentru o corectă înţelegere a chestiunii, contextul unei astfel de afilieri politice. Din iulie 1936 până pe 1 aprilie 1939 s-au desfăşurat lupte armate între republicanii comunişti- anarhişti şi monarhiştii conservatori-catolici din Spania, în ceea ce a fost denumit drept „repetiţia cu costume” a celui de-Al Doile Război Mondial, adică Războiul Civil spaniol. Nu e aici locul de a defrişa toate straturile de manipulare şi propagandă care acoperă acel eveniment tragic, dar trebuie spus că atunci s-a forjat, cu sprijinul neprecupeţit al NKVD-ului lui Stalin, naraţiunea manipulatoare cu „antifascismul bun”. Lumea occidentală, în special intelectualii şi artiştii, s-a lăsat sedusă de această poveste (până în zilele noastre!) şi s-a înrolat de bună voie, iresponsabilă şi entuziastă, în ceea ce va rămâne în istorie sub numele de „Coloana a Cincea”, formată din voluntari occidentali ce au luptat (şi murit!) alături de comuniştii spanioli şi de komisarii sovietici. Cântecul mobilizator „Ay, Carmela! Viva la Quinta Brigada”1 (uşor de găsit pe You Tube) exprimă foarte spectaculos spiritul şi orbirea care au dus la succesul aproape centenar al manipulării antifasciste şi la seducţia acestui termen în lumea artistică şi intelectuală occidentală. Deci, unde să se fi dus un tânăr inteligent şi patriot francofon, care rezistase cântecului de sirenă al fascismului ortodoxizant al Legiunii la Bucureşti, ca să lupte împotriva ocupantului hitlerist?, în condiţiile în care partidele comuniste, sub control sovietic, îşi arogaseră încă de pe atunci, peste tot, monopolul (mincinos, de altfel) asupra Rezistenţei. Şi încă ceva. Nu era firesc ca un membru al unui partid comunist să revină acasă, în ţara care, aparent, îşi propunea să construiască această utopică lume „mai bună şi mai dreaptă”? Astfel încât, revenit la Bucureşti, lui Mihai Şora nu i s-a mai permis să plece în Franţa şi a fost integrat în secretariatul Ministerului Afacerilor Străine, condus în acel moment, da, e adevărat, de fiica hahamului din Codăeşti, Vaslui, recrutată şi antrenată de Uniunea Sovietică pentru a fi în echipa de sovietizare a României, pe nume Hana Rabinsohn aka (după tipicul bolşevic care impunea pseudonime revoluţionare) Ana Pauker. Dar, deşi a avut de luptat cu severe îngrădiri, Mihai Şora nu a fost o victimă a acelui regim fiind apoi mutat, salutar, la conducerea Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă (care preluase patrimoniul Fundaţiilor Regale) unde a avut o activitate nemaipomenit de benefică pentru acele timpuri, lăsând urme de neşters pentru mai multe generaţii intelectuale iubitoare de carte. Şi atunci, de unde ciondăneala de azi?
Dl. Şora, la o vârstă centenară, a fost convins să accepte să apară, imprudent, într-un clip comercial comandat de cel mai mare retailer de pe internet din România (eMag) pentru a promova „libertatea” de a cumpăra de acolo, ca un pandant al libertăţii obţinute şi păstrate cu greu în aceste trei decenii de la căderea comunismului. Iresponsabili, creatorii scenariului s-au gândit că ar fi „cool” să bage şi ceva cu anii de instaurare cu forţa a comunismului în ţara noastră, „că dă bine la rating”, amestecându-l , cinic, şi pe domnul Şora în această ciorbă mercantilă. Deşi eu sunt gata să pariez că nici zece la sută dintre cei care comentează indignaţi pe acest subiect nu au urmărit de fapt clipul cu pricina, s-a stârnit o imensă zarvă pe social media care a catalizat rapid hoardele de bătăuşi laşi, cei care, de regulă, linşează fără prea multă judecată, în funcţie de emoţia momentului. S-a răcnit că Mihai Şora nu are voie să vorbească în numele victimelor din Gulag atâta timp cât el a fost un favorizat al regimului, deşi, la o privire mai atentă, s-ar vedea că el nu vorbeşte în numele nimănui. Schema de scenariu e făcută în jurul cifrei 30. „Ne-am pierdut libertatea – spune domnul Şora în film – când eu aveam 30 de ani (moment ilustrat cu ridicarea gardurilor de sârmă ghimpată, cu apariţia torţionarilor şi a câinilor) şi ne-am recâştigat libertatea în 1989, libertate pe care ne chinuim să o păstrăm tot de 30 de ani”. Acesta e mesajul şi, dincolo de oportunitate sau bun gust, asta ar fi trebuit să discute revoltaţii. Nu ştiu ca eroul nostru să fi revendicat vreodată vreun statut de victimă şi nici nu cred că nu are îndreptăţirea de a vorbi despre momente din viaţa lui (simetric, ar fi ca şi cum mi s-ar interzice mie să vorbesc despre atrocităţile săvârşite la Mineriadă, pe care le-am văzut, din Iaşi, la televizor, pe motivul că eu „nu am fost stâlcit în bătaie de bestiile lui Cozma”, aplaudate şi încurajate de pe margine de hoardele de bucureşteni colaboraţionişti).
Din nefericire, ceea ce i s-a întâmplat domnului Şora (un om de o bunătate şi de o generozitate umană şi intelectuală rarisime, care ar fi trebuit să amuţească turma violentă) nu e o excepţie. E o revărsare toxică, iraţională, de resentiment şi ură împotriva excelenţei culturale şi civice drapată strâmb în „judecată morală”. E un linşaj prin care au trecut în ultimii ani mulţi oameni de calitate lăsaţi parşiv, de către instigatorii din umbră, la mâna gloatei degrabă aruncătoare cu pietre. Ce a supărat pe toată lumea nu a fost înălţimea filosofică a cărţilor lui şi nici natura sa caldă şi pacifistă, de înţelept budist, ci curajul civic neabătut, de trei decenii, de a spune adevărul şi de a ieşi în piaţă, în ger, la 100 de ani, alături de cei care nu vor să îşi mai piardă libertatea. Laşii şi invidioşii, care şi-au muşcat mâinile văzându-l pe ecranele televiziunilor lumii, şi-au luat acum revanşa, acoperindu-l cu flegme. Pentru scurt timp, însă, în durata lungă a istoriei.
1 La fel şi filmul Hemingway & Gellhorn (2012)
