Specialiştii etnologi au explicaţii nuanţate legate de „ritualul” sacrificării porcului la Crăciun. Pentru oamenii obişnuiţi, semnificaţiile obiceiului sunt difuze, dar peste tot în românime tăierea porcului la Crăciun este un semn al solidarităţii familiale şi al decenţei sociale minimale. Autorul articolului încearcă să reconstituie cu nostalgie anii propriei copilării şi evenimentele casnice legate de „figura” purcelului, nelipsit din aproape orice gospodărie de la ţară.
Fără prăjitul legumelor nu ar fi existat deci, peste an, nici varza acră cu costiţă, călită îndelung şi „în legea ei”, pe încăpătoarea plită de tuci (substitut al vetrei strămoşeşti!), pe care, în anotimpul friguros, trona marea tingire ţigănească de aramă cu apă fierbinte, la îndemână oricând şi oricui pentru „duşul de seară”, nici miraculoasa plăcintă dobrogeană la tavă, aurie şi groasă, din aluat încreţit, cu telemeaua de rigoare, cu lapte bătut şi cu multe ouă, pe care Nicoleta ştia să o prepare la modul absolut, nici, când se mai nimerea, plachia dintr‑un dolofan crap de Dunăre întreg, cu ceapă multă şi cu roşii din abundenţă, culese de asemenea auf der Stelle, din vasta grădină de legume plină cu de toate, nici măcar umilii carofi prăjiţi cu ouă ochiuri, nimica n‑ar fi fost cu putinţă fără generoasa revărsare a unturii albe şi imaculate a godacului de la Crăciun…
Venim acum la dumneata, domnia-ta, dumneavoastră, domnia‑voastră, purcelule de Crăciun. Fuseseşi, un an întreg, răsfăţatul familiei, din ziua în care ai apărut, în coteţul eliberat de predecesor. Erai fie un purcel voinicuţ de două-trei luni, fie un purceluş de câteva săptămâni, roz, cu codiţa îmbârligată, veşnic flămând, veşnic guiţând. Erai de regulă băiat, dar puteai fi, mai rar, şi o scrofiţă. De cele mai multe ori trăiai singur, dar în unii ani, mai ales în primul deceniu al copilăriei mele, împărţeai coteţul cu o parteneră, crescută pentru a făta purcei spre rotunjirea veniturilor familiei. De cele mai multe ori, tovarăşa ta îţi era chiar propria mamă, sau o surioară. Dacă erai băiat, sufereai pe la începutul verii operaţia de castrare, care te scutea de orice altă grijă în afară de grija mâncatului şi a îngrăşatului. Viaţa unui godac în ograda de la Seimeni era scurtă, dar plină de compensaţii materiale. Aveai în stăpânire, plasat în colţul cel mai depărtat de casă al curţii, un apartament generos, de vreo 40-50 de metri pătraţi, întocmit din leaţuri solide de salcie sau de plop, mai târziu din şipci de brad, pe jumătate acoperit cu stuf sau cu maldăre de coceni de porumb. Cocina era dotată cu o teică mare pentru apă proaspătă, săpată în piatră şi îngropată adânc în pământ, ca să nu o poţi răsturna şi ca să poată fi uşor curăţată, un ceaun de tuci uriaş, pentru alimentele lichide, iar pentru grăunţe sau fructe, un fel de covată lungă întocmită dintr‑o jumătate de anvelopă de tractor, desdoită şi fixată cu meşteşug între două şipci solide de brad, care serveau şi pentru asigurarea stabilităţii.
Duceai o viaţă de huzur şi răsfăţ! Primeai de mâncare cât doreai, când doreai şi ce doreai, porumb la discreţie, boabe întregi sau urluială. Hăpăiai deliciosul terci pregătit din resturile de la masa stăpânilor, cu apa călduţă plină de grăsimi, sosuri, oscioare etc., rezultată din spălatul vaselor de la masă şi cu un adaos generos de tărâţe parfumate de grâu. Plus un pumn de sare. Doamne fereşte în mâncarea ta de vreo urmă de detergenţi, hormoni de creştere, făină de peşte sau de oase, cu care erau şi sunt îndopaţi confraţii tăi din marile crescătorii industriale! Îndată ce deveneau suficienţi de mari, spre toamnă, mai primeai zilnic, din grădină, dovlecii lunguieţi şi pântecoasele dulmale. Ale tale erau şi perele, merele sau caisele căzute pe jos, cartofii sau morcovii prea mici ca să intereseze pe stăpâni, dar numai buni pentru tine. Cea care îţi plăcea însă cel mai mult era buruiana numită ştir, care trebuia să fie smulsă din vie şi să‑ţi fie prezentată în maldăre voluminoase, cel puţin de trei ori pe zi. Ca ocupaţie, când nu mâncai, te regalai tăvălindu‑te în noroiul răcoros din colţul umbros al cocinei; aveai şi un culcuş curat, mai de o parte, ferit, la umbră, plin de paie înmiresmate. Aveai şi unele mulţumiri sentimentale. Ţi se spunea cu afecţiune şi drăgălăşenie Ghiţă sau Ghiţişor, iar tu dădeai elocvente semne de empatie şi de recunoştinţă ironică, cu privirile tale agere vrând parcă a spune: „Ok, băieţi, primesc ofrandele voastre, vă mulţumesc, dar nu cred că este cazul să exageraţi!” Ţi se făceau vizite frecvente în coteţ, erai scărpinat uneori până mureai de plăcere, chiar de stăpânul cel mare, pe când gospodina, adevărata ta purtătoare de grijă, mima sastisirea printr‑un: „Mânca‑i‑aţi coada, să i‑o mâncaţi!” Pornind de la modelul părintesc, cei doi stăpâni mai mici au dus la perfecţiune arta scărpinatului pe burtă sau după urechi, urlând de bucurie, în culmea entuziasmului, când reuşeau să te facă să te întorci cu burta în sus de plăcere. Cu titlu de excepţie, cam o dată pe lună, căpătai o permisie de câteva ore, ca să zburzi prin ogradă sau, toamna, prin grădină. Ai primit o dată, într‑o vară, chiar şi o distincţie plină de tandreţe, o somptuoasă cunună din flori de câmp, împletită de prima noră a familiei. Îţi stătea bine în jurul gâtului, dar tu, râmătorule insensibil, ţi‑ai exprimat recunoştinţa înfulecând‑o impasibil şi fără delicateţe.
Venea, în fine şi ultima săptămână a vieţii tale, când destinul trebuia să ţi se împlinească prin jerfirea pe altarul tradiţiei. La noi ziua aceasta era fixă, aceeaşi ca la cei mai mulţi dintre consăteni, şi anume 23 decembrie, cu două zile înainte de Crăciun, căci se considera că este nevoie de două zile întregi de muncă pentru tranşarea şi prepararea primară a porcului jertfit. Cât te priveşte, sărmane Ghiţă, semnele erau sumbre. Guiţatul disperat al semenilor din sat în momentul înjunghierii, faptul că în ultimele două zile nu ai mai primit nimic de mâncare, excesul nostru de tandreţe şi compasiune, îţi spuneau clar ce te aşteaptă. Alternai orele de revoltă gălăgioasă cu cele de melancolie şi resemnare. În privirile tale, în loc de veselie şi ironie, citeam acum durere, dezamăgire şi reproş: „Cum, îmi veţi lua viaţa, chiar voi, amicii şi stăpânii mei?” (Va urma)
Eugen Munteanu este profesor universitar doctor al Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
