Din epopeea hrănirii în copilărie, prin anii ʼ50 – ʼ60 ai secolului trecut, voi povesti, ad occasionem, episodul special al Crăciunului, trăit cu atâta însufleţire de toată românimea.
În familia mea, care putea fi socotită printre cele mai înstărite ale satului Seimeni, de pe malul dobrogean al Dunării, se mânca modest, destul de frugal şi sărăcăcios, însă asta doar în aparenţă, căci o analiză sumară, potrivit criteriilor dietetice actuale, ne arată că trăiam, practic, în această privinţă, a hranei, potrivit unor ritmuri şi cutume ancestrale, dictate de succesiunea naturală a anotimpurilor. Mâncam, cum s‑ar spune, integralmente „bio”, exclusiv alimente produse de ei înşişi, în gospodăria lor, de tinerii mei părinţi. Singurele lucruri cumpărate de la oraş erau sarea, petrolul lampant, untdelemnul şi chibriturile. De postit, postea doar mama, fiindcă aşa „apucase” de acasă, dar fără entuziasm prozelitist, partea masculină a familiei văzându‑şi de treabă în deplină şi inocentă ignorare a calendarului bisericesc! Totuşi, nu carnea era alimentul de bază în familia mea! Carne mâncam doar în lunile de iarnă, porcul de Crăciun, până îl terminam, adică pe la sfârşitul lui februarie căci, după cum vom vedea mai jos, tatăl meu evita orice formă de conservare pe termen mai lung, afumatul sau săratul excesiv. Apoi, o dată cu venirea primăverii, ne hrănea pe toţi larga grădină din jurul casei, cu de toate, de la „trufandalele” precum ştevia şi loboda, lăptucile, ridichile, ceapa şi usturoiul verde, până la, cu timpul, cartofii, morcovii, păstârnacul, pătrunjelul, ţelina, varza, fasolea, dovlecii, roşiile, ardeii, toate, absolut toate legumele cunoscute de români. Desigur că recolta de cartofi şi rădăcinose a anului anterior îşi prelungea, peste iarnă, existenţa în nisipul din pivniţă, sau, ca varză murată, în butoiul de lemn de format mare şi, ca murături, în dolofanele chiupuri de lut aliniate cu meşteşug de pater familias pe rafturi solide. Voi povesti altă dată, mai pe larg, totul, deocamdată să mai spun că nelipsite din meniul nostru zilnic erau brânza telemea, preparată în casă de gospodină şi conservată în putini încăpătoare de lemn, şi ouăle păsăretului din ogradă, mai ales găini, dar, în unii ani, gâşte, curci şi raţe. Deşi am încercat de câteva ori, porumbei nu am reuşit să înmulţim. Foarte rar, cel mult o dată pe lună, se mai sacrifica vreun biet cocoş tânăr, ieşit la număr în plus şi cam inutil! Cei mai blânzi şi mai romantici piereau, seceraţi de un destin nemilos, rămâneau să‑şi dispute populaţia feminină a ogrăzii doar vreo doi-trei, dintre aceia care‑şi dovediseră vocaţia de lideri şi Don Juani focoşi. Bătăioşi şi „răi”, aceştia erau de obicei şi cei mai urâţi!
Deci, carne, ioc! Doar dacă se întâmpla în sat – de regulă de vreo două‑trei ori pe vară! – să fie sacrificată de urgenţă vreo vită, vacă, porc sau oaie, carnea era împărţită, contra plată, desigur, între vecini, căci frigiderele nu apăruseră încă. Şi mai era peştele din Dunăre, cumpărat de la „pescarii” satului, vreo trei moşnegi care aveau barcă şi „se aveau bine” şi cu miliţianul din sat, sau, mai târziu, de noi înşine, fratele meu, Dorin, şi cu mine. De permisul de pescuit legal nu se îngrijea nimeni, nici pomeniţii moşnegi, nici noi, băieţandrii, să şi‑l procure! Taxa era astronomică pentru buzunarele noastre virgine, o problemă era să găseşti măcar cei câţiva lei pentru un pumn de cârlige şi câţiva metri de nailon, căci pentru restul necesar alcătuirii unei undiţi complete, ajungeau sfoara „de manelă” din gospodărie, câte o bucată potrivită de papură uscată sau strujan de porumb, drept plută, şi trestiile de pe baltă sau nuielile lungi şi flexibile de alun ori cele mai noduroase, dar mai solide de dud sau de salcie. Dar şi asta este deja altă poveste! În fine, ca să rezum, legume şi fructe la discreţie din grădină (câte mai rămâneau de pe urma omizilor din merii sau perii neerbicidaţi, dar mai ales din duzii, corcoduşii, zarzării şi nucii rezistenţi la atacul dăunătorilor!), brânză şi ouă, din când în când, accidental şi pe sponci, vreo bucată de carne sau vreun pui, aceasta era baza hranei noastre peste an. Să nu uităm, fireşte, pâinea „de casă”, preparată de mama o dată pe săptămână, cu trudă mare (pe bază de „turtiţe” uscate, în loc de drojdia proaspătă, rară şi scumpă!) şi coaptă în cuptorul de cărămidă cu vatră din curte!
Ciclul începea deci, ca peste tot la români, cu porcul de Crăciun. Să ne ocupăm deci de dumnealui! Între regulile dietetice şi sanitare decretate de tata – căci, în afară de Balzac şi Tolstoi, insaţiabilul de lectură Ilarion devora şi ziare, calendare, tot felul de broşuri de popularizare, de unde se informa despre normele „modernităţii” -, pe lângă, de exemplu, interdicţia de a purta rufărie de plastic sau şosete cu elastic (spre a nu jena circulaţia sângelui!), se număra şi recomandarea imperativă de a se folosi cât mai puţină grăsime animală la bucătărie! Or, se ştie, prăjitul în grăsime al cărnii şi al legumelor este regula de aur a bucătăriei balcanice, fără de care tot restul nu este decât dietă inumană, pierdere de vreme şi o viaţă fără bucurii. Dar, fiindcă zeii nu ne hărăziseră, precum egeenilor, italicilor şi ibericilor, divinul ulei de măslin, nu ne mai rămânea, nouă, strănepoţilor de la Dunărea de jos ai romanilor, decât grăsimea animalelor. Fiindcă strămoşeasca oaie cam dispăruse de prin ogrăzile ţăranilor „colectivizaţi”, mai aveam la îndemână doar untura fratelui nostru, porcul!
Norocul nostru era că mama reuşea, de obicei cu supuşenie diplomatică aparentă, câteodată cu un uragan de imprecaţiuni şi lacrimi, să ocolească sau să încalce de‑a dreptul preceptele sărăcăciosului cod dietetic patern, aşa încât nu au pierit în întunericul uitării nici sărmăluţele de sărbătoare cu varză murată, cu multă ceapă, înecate în grăsime şi răscoapte ore în şir în cuptorul sobei de tablă din „odaia de vară”, care ne răsfăţa pe toţi patru laolaltă, cu căldura ei dogorită, în lungile ierni geroase ale acelor ani, nici tocăniţele gătite toamna la repezeală, dintr‑un pui din curte, ceapă, roşii, ardei şi verdeţuri din grădină, cu mămăliguţa „pripită” de alături şi cu gustul lor îngeresc, nici scovergile cu brânză telemea, ouă şi mărar tocmai smuls, proaspăt şi viu, din stratul de sub fereastra odăii, nici „chiroştile” (pătrăţele de aluat din ou cu făină, fierte şi apoi date la cuptor cu brânză din abundenţă şi cu câteva linguri de grăsime – tot animală, căci banalul unt, cu care, mai târziu, eu am ameliorat reţeta, nu era cunoscut în locul şi timpul în care mă născusem şi‑mi petrecusem prima copilărie, laptele nu‑l ştiam decât sub formă de brânză sau ca atare, fiert şi băut din cană, ori „pus la prins” spre a se colecta smântâna şi a se obţine laptele acru sau, în caz că se procura de la oraş câte un borcănel „de sămânţă”, iaurt, şi asta destul de rar, şi anume atunci când îl aduceam, trimis de mama, în două sticle, „de la deal”, adică de la grajdul colhoznic, contra unui bon eliberat de „brigadierul” de resort. Unt am mâncat, cu emoţia unei mari descoperiri, uns pe pâine şi cu marmeladă – gustul minunat îl mai simt şi acum! -, pentru prima dată, la vârsta de paisprezece ani, la Constanţa, oferit de mătuşa Mărioara, sora cea mai mare a mamei („ţăţica”), în grija căreia, elev de liceu, fusesem lăsat. (Va urma)
Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
