De ce nu avem o dreaptă extremă în România?

Nu înseamnă că nu există naţionalism în România. Dar el e atât de disipat deja în corpul marilor noastre partide, PSD şi PNL, aceste formaţiuni all-inclusive, încât nici nu ne mai trebuie vreo falangă care să-l predice explicit şi pe care s-o mai şi votăm.

Agitaţia mediatică din ultimele zile în jurul Partidului România Unită (PRU) e un foc de paie. Partidul ăsta, care există totuşi de câţiva ani, e atât de superficial şi de rudimentar, din orice unghi l-ai privi, că n-ar avea şanse, într-o ţară normală, nici la un comentariu într-o paranteză de text. Singurele chestiuni memorabile, deşi fără nicio valoare politică, în ceea ce-l priveşte sunt sigla cu figura lui Ţepeş şi o tentativă mai degrabă comică de anul trecut de a înfiinţa un soi de „miliţie populară”.

Dar cu un lider ca Bogdan Diaconu, fost parlamentar PSD, un tulburat fără discurs, fără cultură şi fără carismă, nici astea n-au ajutat partidul cu ceva. Diaconu a candidat în iunie la primăria Capitaleişi-a luat mai puţine voturi chiar decât dubiosul ăla care planta anul trecut capete de porci pe locul unde s-ar fi vrut construită o moschee.

Acum a devenit subiect de presă doar pentru că nişte politicieni de mâna a treia de prin PSD au trecut la PRU şi pentru că Ponta a zis şi el ceva despre asta după ce s-a speculat că s-ar pregăti şi el să li se alăture. Punct. Cine crede că o asemenea făcătură de partid poate lua voturi în toamnă, să intre în Parlament şi să mai şi conteze în vreun fel, îşi pierde vremea.

Dar toate discuţiile astea indică, după părerea mea, un interes mai general legat de o posibilă ascensiune a extremei drepte şi în România, aşa cum se întâmplă în tot mai multe ţări europene. Ne paşte şi pe noi o asemenea evoluţie? Nu cred, şi iată de ce:

• Aparent, contextul istoric ar fi favorabil. Sunt tot mai mulţi cei care văd în ceea ce se întâmplă azi în Europa (şi nu numai) un fel de reeditare a anilor treizeci ai secolului trecut, cu ascensiunea patologică a naţionalismului extremist, a xenofobiei, a rasismului şi a antisemitismului. România s-a înscris şi ea atunci în acel curent european prin Mişcarea Legionară. Nu mai e cazul. Fără venirea la putere a lui Hitler în Germania, legionarismul rămânea o mişcare marginală. A intrat în politica mare a României doar după declanşarea de către Hitler a celui de-al doilea război mondial şi chiar şi aşa n-a rezistat niciun an la putere. Nu există acum nicio putere europeană care să sufle în pânzele unei mişcări similare autohtone şi s-o facă astfel cu adevărat relevantă.
• Ce ar putea uni cele câteva partiduleţe sau iniţiative politice naţionaliste de la noi într-o mişcare serioasă de extremă dreaptă? Păi să vedem. Antisemitismul? Nu mai sunt evrei în România nici cât să umpli un stadion. Refugiaţii musulmani? |ştia fug de noi mai tare decât am fi noi în stare să-i fugărim, iar musulmanii autohtoni, atâţia câţi sunt, sunt mai paşnici decât o grădiniţă de copii. Maghiarii nu ne mai sperie cu furtul Ardealului. Avem mai multe probleme cu furatul între noi. Romii? Sunt mai de-ai noştri decât suntem noi de-ai Europei.
• Asta nu înseamnă că nu există naţionalism în România. Dar el e atât de disipat deja în corpul marilor noastre partide, PSD şi PNL, aceste formaţiuni all-inclusive, încât nici nu ne mai trebuie vreo falangă care să-l predice explicit şi pe care s-o mai şi votăm.
•  Singura tentativă de construcţie ideologică naţionalistă, dacopatismul, e o moştenire mai degrabă ceauşistă şi ar putea fi cât de cât consistentă dacă n-ar fi de-a dreptul hilară.