Chiar dacă scandalurile precum cele în care sunt implicate persoane propuse în componenţa viitoarei Comisii Europene sunt o dovadă că nu suntem chiar o aberaţie în materie de corupţie pe continent, nu trebuie să uităm că totuşi instituţiile din Occident funcţionează totuşi net mai bine decât cele din ţară.
Povestea cu Sylvie Goulard, propusă de Emmanuel Macron comisar european pentru Piaţa Internă (o poziţie extrem de influentă pentru că supervizează industriile spaţială şi de apărare, două sectoare prioritare pentru francezi), deşi este anchetată de poliţia franceză pentru o fraudă cauzată de angajări fictive, în perioada 2009-2017, când era membru în Parlamentul European, ceva similar cu acuzaţiile în baza cărora Liviu Dragnea a fost condamnat şi trimis la închisoare, ar trebui să genereze şi la noi o dezbatere de fond privind percepţia corupţiei, campania anti-corupţie, integritatea şi valorile din societate, teme care domină de ani de zile dezbaterea publică. Şi nu doar despre asta. Ar trebui să vorbim şi despre demagogia politică a celor care în fond nu doresc să rezolve o problemă reală, cea a corupţiei, ci doar să o exploateze în plan electoral, pretinzând că doar ei au acoperirea morală, determinarea şi ştiinţa de a o eradica şi de a transforma astfel, miraculos, România într-un fel de grădină a raiului.
Cu observaţia că trebuie să fim conştienţi şi de faptul că întâmplări de acest gen vor fi aduse ca argument şi pentru teoria inversă, aceea că de fapt toată lupta anti-corupţie este doar o butaforie, al cărui scop exclusiv este acela de a tranşa bătălii pentru putere duse nu doar la vedere, ci şi în culise. O concluzie, de asemenea, falsă. Fără a nega că astfel de lucruri se întâmplă, doar dacă eşti naiv, interesat sau un partizan înrăit nu vezi asta, multe cazuri anchetate sunt reale şi, ceea ce este foarte important, în absenţa presiunii publice create în ultima decadă, nivelul corupţiei ar fi fost astăzi, cu siguranţă, mult mai ridicat. După cum ar fi o greşeală şi să acceptăm senin teoria cu victimele colaterale acceptabile mergând pe ideea răului mai mic pentru victoria binelui cel mare. Când treci de la abordările abstracte la cazuri reale, omeneşti, la dramele provocate de aceste derapaje, realizezi că o astfel de justificare este complet inacceptabilă.
Dacă însă ne reîntoarcem la cazul Sylvie Goulard şi la meciul politic intern, atât Dacian Cioloş şi Dan Barna, cât şi USRPlus sunt evident puşi în dificultate în acest moment. Primul, a cărui fotografie o vedem pe corturile USRPlus, alături de titulatura de potenţial viitor prim ministru, s-a grăbit să salute entuziast nominalizarea acesteia de către guvernul de la Paris, pe motiv că e un pas în atingerea dezideratului „echilibrului de gen”, care, aflăm, este o prioritate a grupului Renew Europe, în fruntea căruia el se află. Justificarea este interesantă pentru că relevă faptul că Dacian Cioloş se va alinia disciplinat la o agendă ideologică pentru care, între altele, pe linia principiilor corectitudinii politice, criterii de acest fel sunt prioritare în faţa unora bazate pe competenţă. Singura mirare este de ce, dacă criteriul esenţial este cel al „echilibrului de gen”, dl Cioloş a declarat publicaţiei Politico că nu o va vota pe Rovana Plumb. Nu pentru că Rovana Plumb ar merita poziţia de comisar european, însă atunci când vii cu astfel de justificări începi să te încurci în argumentaţie.
Emmanuel Macron a numit-o pe Sylvie Goulard ministru al Apărării, poziţie în care a rezistat însă doar două luni pentru că a trebuit să demisioneze din cauza scandalului menţionat anterior. Ea a fost acuzată că ar fi plătit din fonduri ale Parlamentului European angajaţi care de fapt lucrau la Paris pentru partidul de centru MoDem din care făcea parte. Problema este delicată pentru Macron pentru că atât Sylvie Goulard, cât şi Francois Bayrou, preşedintele MoDem, fac parte din cercul restrâns al celor mai importanţi aliaţi politici. În fapt, Bayrou este considerat unul dintre artizanii victoriei sale la alegerile prezidenţiale din 2017. Probabil de aceea a şi dorit să-i ofere lui Sylvie Goulard poziţia de comisar european ca o compensaţie pentru pierderea celei de ministru. Justificarea a fost aceea că la Parlamentul European ancheta a fost închisă după ce Sylvie Goulard a returnat suma de €45 de mii, plătită „greşit” drept salarii şi pentru că ea este „un mare european”. Caracterizarea aparţine doamnei Amelie de Montchalin, ministrul francez pentru Afaceri Europene. Iar între timp, relatează tot Politico, citând un ziar belgian, un alt comisar european propus de Renew Europe, un grup politic care se autodescrie drept motorul reformării Uniunii Europene, Didier Reynders, este anchetat de poliţie pentru corupţie şi spălare de bani. El este propunerea Belgiei, ce ironie, pentru funcţia de comisar european pentru Justiţie.
Numai că atât scandalul Goulard, cât şi cel legat de Didier Reynders nu aveau cum să nu fie exploatate politic. Aşa că au apărut întrebări de genul „de ce acuzaţii care împiedică pe cineva să fie ministru la Paris nu mai contează la Bruxelles”. Rămâne de văzut dacă Emmanuel Macron nu va fi totuşi obligat să-i ceară lui Sylvie Goulard să se retragă, dacă scandalul ia amploare. Ar fi un mare noroc şi pentru Dacian Cioloş şi pentru Dan Barna, a căror grupare politică, USRPlus, ar trebui fără îndoială să o voteze, deşi în ţară cei în cauză au militat cu aprindere pentru eliminarea „penalilor” din toate funcţiile publice. S-a văzut asta şi din maniera în care s-au eschivat să dea răspunsuri ferme după ce Daniel Funeriu, fostul ministru al Învăţământului, i-a întrebat într-o postare pe Facebook dacă vor vota pro sau contra Goulard şi, dacă da, „cum se împăca chestia asta cu excelenta iniţiativă «Fără Penali»?”. Realitatea este că Dacian Cioloş nu are de ales. El a fost instalat în fruntea grupului Renew Europe de Emmanuel Macron şi practic întreaga sa carieră politică are puternice rădăcini la Paris.
Scandalul Sylvie Goulard nu este singurul cu care se confruntă Comisia Europeană propusă. De pildă, chiar preşedintele desemnat al viitoarei Comisii Europene, Ursula von der Leyen, este acuzată că ar fi efectuat plăti discutabile, cu dedicaţie, în valoare de €300 milioane, în perioada în care a fost ministru al Apărării, motiv pentru care a fost demarată o anchetă în Bundestag, parlamentul german. De aceea este riscant să idealizezi Uniunea Europeană, să consideri poziţiile exprimate acolo un fel de texte sacre. În acelaşi timp este la fel de riscantă supralicitarea temei corupţiei la nivelul discursului politic şi al celui mediatic românesc.
Cazul Goulard nu este nici pe departe unul izolat în Franţa. Multe alte nume ilustre au fost sau sunt anchetate. Precum Francois Fillon care, tot în baza unor acuzaţii privind plăţi fictive, practic a fost eliminat din ultima cursă prezidenţială, beneficiarul fiind Emmanuel Macron. Sau fostul preşedinte Nicolas Sarkozy, anchetat şi el. Iar în timpul celor 14 ani în care Francois Mitterand a fost preşedinte grupul petrolier Total devenise o puşculiţă pentru diferite plăţi nu tocmai ortodoxe, între care unele, se spune, erau aprobate direct de şeful statului. După cum există corupţie şi în Austria. Şi încă la înalt nivel. Liderul unui partid aflat la un moment dat în coaliţia de guvernare în timpul mandatului cancelarului Sebastian Kurz, Heinz-Christian Strache, care culmea îşi axase campania electorală tocmai pe combaterea corupţiei, a fost înregistrat în timp ce oferea unei pretinse reprezentante a unui oligarh rus acces la contracte din bani publici în schimbul unui sprijin mediatic. Şi sunt doar câteva exemple. Cu excepţia notabilă a ţărilor scandinave, unde standarde înalte de integritate sunt cu adevărat asumate organic în societate, există destulă corupţie şi în Occident. În plus, în multe situaţii, cei în cauză scapă cu pedepse relativ uşoare, adesea cu suspendare.
Deci nu suntem chiar o aberaţie în materie de corupţie, etichetă pe care în mod nefericit ne-am străduit să ne-o aplicăm singuri în febra războaielor politice interne. Numai că, spunând asta, cu îndreptăţire, tindem să uităm un lucru esenţial. În ciuda unor astfel de probleme, pe ansamblu, instituţiile franceze sau cele din Austria, funcţionează mult mai bine ca ale noastre. La fel, în ciuda acuzaţiilor care i se aduc, Sylvie Goulard este probabil mai competentă decât Rovana Plumb. Însă problema nu este că nu există corupţie în România şi că nu ar trebui sprijinită lupta împotriva acesteia, ci faptul că pe de o parte, se exagerează, nu suntem chiar cea mai coruptă ţară de pe planetă, sunt destule probleme şi prin alte părţi, iar pe de alta nu tot ce nu funcţionează în ţară se explică prin existenţa corupţiei. Este multă incompetenţă, multe instituţii nefuncţionale, multe proceduri şi reglementări greoaie, multă nepăsare.
E nevoie să înţelegem aceste diferenţe şi aceste nuanţe din trei motive. Primul este acela de a evita capcana discursului politic demagogic anti-corupţie. În al doilea rând trebuie să ieşim dintr-o altă buclă de discurs, aceea că tot ce nu merge în ţară este din cauza corupţiei. Pentru că numai aşa vom putea face mai mult pentru a transforma instituţiile în unele mai eficiente şi pentru a introduce proceduri preventive în materie de corupţie. În fine, şi aici e vorba mai ales de mass media şi de societatea civilă, trebuie acceptat faptul că nu poţi justifica abuzurile, derapajele din justiţie, alte poziţii radicalizate, în numele luptei anti-corupţie. Pentru că această filosofie de abordare este subminată sever de discuţii precum cele legate de scandalul Goulard sau altele ca acesta, îi decredibilizează pe promotorii acesteia şi în final va avea exact efecte contrare celor scontate.
