Maxim cel mucalit
În august, după un scurt sejur la una din surorile mele, am venit înapoi cu cumnatul şi fiul nepoatei în vârstă de nouă ani (merge-n clasa a treia anul acesta).
Înainte de-a porni în aventura numită România, ai săi i-au cumpărat o tabletă. Vă daţi seama că tot drumul a stat cu nasul în tabletă, pe care avea niscaiva filme pentru copii şi ceva jocuri.
– Maxim, lasă tableta aia, uită-te şi tu la peisaj, ce naiba!, i-am zis la un moment dat (prin Bavaria ori Austria, unde, vorba aceea, ai ce vedea, nu ca-n Ungaria…). Nimic. Băiatul fie se uita la vreun film, fie juca vreun joc. Hm, m-am gândit ulterior, poate că aş fi făcut şi eu la fel, de eram de vârsta lui şi tocmai aş fi primit o „jucărie” nouă… La un moment dat, am oprit într-o parcare. Cumnatul a scos o sticlă de cola, iar ăla micu (dolofan bine…) evident c-a vrut şi el. Iar bunicul său – de, bunic, putea să-l refuze? Nu putea. Cât ne-am plimbat un pic de colo-colo, i-am zis puştiului că nu e bine, nu-i sănătos să bea (multă) cola pentru că, printre altele, îngraşă. La care ce-mi replică Maxim?
– Cola trinken ist cool! Şi a venit şi motivaţia judecăţii:
– Pentru că alţi copii n-au voie să bea cola!
Na, poftim: A bea cola e cool în contextul comparării cu alţi copii. Mai zi ceva!
Ajunşi la Amnaş, au fost, desigur, şi momente de supărare. La un moment dat, i-am zis aşa:
– Maxim, ce naiba, te comporţi ca un copil!
La care el, apăsat-enervat ce mi-a strigat?
– Dar eu sunt un copil!!!
Avea să devină un mic joc: eu îi ziceam că se comportă copilăreşte, iar el îmi servea constatarea de netăgăduit că doar este copil! În fine, când au sosit şi părinţii săi şi surioara sa, am fost la Sibiu. În Piaţa Mare, i-am zis să se uite şi-n sus, la ferăstruicile de pe acoperişurile caselor vechi:
– Uite, Maxim, ce ferăstruici există la Sibiu! La care el:
– Ha, astea se uită la mine!
Vorba aceea, celebră de-acum graţie demonstraţiei maraton din faţa sediului PSD din judeţ: Vă vedem din Sibiu!
„Sunteţi scriitor?“
Mijloc de septembrie. Pauză de tras sufletul după urcarea hulei Amnaşului cu rucsacul plin şi greu în spate. N-am pornit bine mai departe, că opreşte o maşină mică. La volan, o femeie pe care am mai văzut-o odată, pe când eu tot pe jos mergeam spre sat, iar ea în maşină în direcţia Sălişte. M-a surprins faptul că m-a salutat cu un gest din mână, deşi eu n-o ştiam. Mă ştia ea? Ei bine, aveam să aflu că stă de puţin timp la Amnaş, pe Longgoas (strada, mai exact tradus: Uliţa Lungă), unde au cumpărat casa fostului poştaş (de dinainte de 1989, un sas). Dar fiţi atenţi cum a început discuţia:
– Sînteţi scriitor?, mă-ntreabă şoferiţa după o bună bucată de tăcere.
Sincer, nici nu mai ştiu exact ce i-am răspuns, parcă ceva de genul că întrucâtva sau oarecum, de ce?
– Cînd am cumpărat casa, ne-am documentat un pic pe net şi-am dat peste cineva de la Iaşi care scrie despre Amnaş…
– Ei, da, am zâmbit încurcat, eu sînt…
Hm, oare de ce mi-a fost greu să răspund pur şi simplu cu „da” la întrebarea şoferiţei?
Arta cumpărăturilor cumpătate
Eram la Amnaş când la radio s-a discutat iar despre câtă mâncare se aruncă-n România zi de zi – „decât” vreo 2,2 milioane de tone pe an, adică peste 6.000 de tone pe zi! Suntem, cică, şi-n materie de aruncat mâncare în topul european. De, campioni la cele rele, codaşi la cele bune!?
Prin anii ’90, pe când trăiam la Tübingen, am formulat aşa problema cu resturile de mâncare: Dom’le, noi nu aruncăm nimic ce nu-i stricat la gunoi, nici dacă nu ne place. Lăsăm mâncarea-n frigider până se strică şi abia apoi o aruncăm!
Ehei, pe vremuri, când ai mei aveau gospodărie, nimic nu se arunca: fructele de prisos mergeau la pălincă, mâncarea stricată (îndeobşte puţină şi rar) la porci sau la câine, la găini ori la pisică. Acum e aproape o artă să cumperi cât şi ce-ţi trebuie în aşa fel încât să nu trebuiască să arunci surplusul degrabă perisabil. Cât despre cei care aruncă o conservă pentru că-i expirată, ce să mai zic? Oare când or învăţa oamenii că data expăirării e data maximă de garanţie din partea producătorului şi nu momentul din care conţinutul e gata stricat!
Michael Astner este poet, traducător şi publicist
