Liberalism şi libertarianism II

Ideea că sursa tuturor drepturilor e un anume drept (cel de proprietate, să zicem) este la rândul ei autocontradictorie, pentru că ea lasă neexplicat dreptul-sursă, şi astfel revine la a spune că sursa dreptului e dreptul însuşi.

Simt nevoia să duc puţin mai departe discuţia pe care am început-o acum o săptămână legată de diferenţa dintre libertarianism şi liberalism. Aceasta pentru că în vremuri de criză precum cele pe care le trăim e uşor să ne pierdem reperele şi să simplificăm excesiv lucrurile ajungând ca, în numele libertăţii, să ne pierdem propria libertate. O astfel de simplificare o reprezintă teza libertariană potrivit căreia dreptul de proprietate este, în ultimă instanţă, singurul drept de care se bucură (sau ar trebui să se bucure) oamenii.

Teza aceasta este şi periculoasă, şi falsă. Există şi alte drepturi, independente de cel de proprietate – deci care nu pot fi reduse la dreptul de proprietate. De exemplu: dreptul la viaţă, dreptul la egalitate în faţa legii, dreptul la nediscriminare, dreptul la viaţă privată şi de familie, dreptul la libertatea de exprimare, dreptul la libertatea de conştiinţă, dreptul la libertatea de asociere etc. Drepturile acestea sunt independente de dreptul de proprietate în sensul că fiecare individ se poate bucura de ele (şi trebuie să se bucure de ele) indiferent dacă este sau nu proprietar.

Principiul nonagresiunii înţeles în sens juridic face ilegal, de pildă, dreptul la liberă exprimare. Prin contract, proprietarul poate să limiteze sau chiar să anuleze acest drept oricărei persoane aflate pe proprietatea lui.

Generalizând, proprietarul poate, prin contract (sau numai prin simpla exercitare a dreptului de proprietate), să limiteze sau să anuleze toate drepturile nepatrimoniale ale oricărei persoane aflate pe proprietatea sa. Drepturile nepatrimoniale sunt cele care nu pot fi evaluate în bani – precum dreptul la demnitate, dreptul la liberă exprimare, dreptul la libertate de conştiinţă, dreptul de asociere, dreptul la viaţă privată şi de familie, dreptul la secretul corespondenţei, dreptul la inviolabilitatea domiciliului, dreptul la identitate şi aşa mai departe.

Să nu-mi spuneţi că aceste drepturi derivă din dreptul de proprietate asupra propriei persoane. Mai întâi, pentru că „proprietatea asupra propriei persoane” e o noţiune neinteligibilă. Cine e proprietarul şi care e proprietatea? În ce sens pot spune că sunt proprietarul meu? Sunt proprietarul meu în acelaşi sens în care sunt proprietarul computerului la care scriu acum? Dreptul de proprietate este, printre altele, unul transferabil, dar eu nu mă pot transfera pe mine însumi altcuiva, aşa cum pot transfera computerul. E şi logic, şi practic imposibil să mă transfer pe mine însumi altei persoane.

Prin urmare, cum dreptul de proprietate este unul transferabil, şi cum nimeni nu se poate transfera pe sine altcuiva, rezultă că nu putem vorbi de un drept de proprietate al unei persoane asupra ei însăşi.

Pe de altă parte, chiar dacă noţiunea de proprietate asupra propriei persoane ar avea prin absurd vreun sens, drepturile enumerate mai sus (şi altele de acelaşi fel) îmi pot fi recunoscute chiar şi în cazul în care eu nu aş fi proprietarul meu, pentru că ele, cum am spus, sunt independente de dreptul de proprietate şi, în consecinţă, sunt atribuibile oricărei fiinţe umane, indiferent dacă fiinţa respectivă posedă sau nu ceva în proprietate (inclusiv propria persoană).

Admiterea doar a dreptului de proprietate revine la a spune:

Dacă eşti pe proprietatea mea, faci exact ce spun eu; dacă nu faci asta, pleacă; dacă nu poţi sau n-ai unde să pleci – şi refuzi să faci exact ce spun eu – mori.

Nu vreau să supăr pe nimeni, dar asta este o apologie a sclaviei şi nicidecum a libertăţii.

Iarăşi, a spune că dreptul de proprietate derivă natural din proprietatea asupra a ceva e un argument circular. Pentru că proprietatea derivă din dreptul de proprietate. Nu există proprietate, dacă nu îţi este atribuit un drept asupra acelei proprietăţi. Deci ideea că dreptul de proprietate ar fi unul „natural” (unul care derivă spontan dintr-un obiect natural) este autocontradictorie, pentru ca „proprietatea” nu există în natură.

În fine, ideea că sursa tuturor drepturilor e un anume drept (cel de proprietate, să zicem) este la rândul ei autocontradictorie, pentru că ea lasă neexplicat dreptul-sursă, şi astfel revine la a spune că sursa dreptului e dreptul însuşi.

Principiul nonagresiunii în forma lui juridică ar putea fi adoptat de orice jurist medieval care susţine ordinea feudală. Din punctul acesta de vedere, noutatea liberalismului constă în aceea de a susţine că există drepturi independente de dreptul de proprietate şi că dreptul de proprietate nu poate prevala asupra altor drepturi (deci că există o „egalitate în drepturi” a drepturilor înselor). Fireşte, asta nu înseamnă că dreptul de proprietate ar fi neimportant – dimpotrivă; însă celelalte drepturi ale noastre sunt la fel de importante.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist