Anticariatul cu autoservire

La sfârşitul anului trecut, am fost în vizită la sora mea care trăieşte cu familia din 1990 la Bad Homburg. Ştiindu-mă „om de carte”, cumnatul meu mi-a spus să mă duc până la Penny-Markt-ul din zona lor: ar fi acolo o cabină telefonică amenajată într-un mic anticariat cu… autoservire.

Anticariatul cu autoservire

– Cum adică „autoservire”?, am întrebat eu curios.

– Păi, poţi depune cărţile de care nu mai ai nevoie în cabina telefonică şi te serveşti cu ce te interesează!

M-am dus, am văzut cabina, am fotografiat-o, apoi m-am uitat la cărţi şi chiar am găsit două cărţi pe care le-am luat cu mine, dar pentru că n-am mai avut loc în bagaje de ele, le-am lăsat la Herrenberg, la cealaltă soră. Este vorba de romanul Die letzte Strophe (Ultima strofă) al autoarei de succes (comercial) Christine Brückner (1921-1996), din care am mai citit vreo două (trei?) romane (care mi-au plăcut) în altă viaţă, cumpărate în anii 1980 de la anticariatul din Sibiu (nota bene: pe vremea comunismului, exista – cu excepţia Bucureştiului – îndeobşte un singur anticariat în reşedinţele de judeţ…) şi de volumul de povestiri (zece) Zu viel Glück (Prea multă fericire – în original Too Much Happiness, din 2009) al nobeliardei (2013) canadiene Alice Munro (*1931).

Am fost, desigur, tentat şi de alte cărţi, dar m-am abţinut: fie erau prea groase (grele), fie am renunţat pur şi simplu pentru faptul că biblioteca mea deja mi se pare supradimensionată, iar dacă aş sta la Bad Homburg, o bună parte din cărţile mele le-aş duce şi eu la cabina telefonică ori la dulapul de cărţi dintr-o parcare care funcţionează după acelaşi principiu.

Căci, da, cumnatul meu, văzându-mă venind cu două cărţi, mi-a explicat că tot în zona lor, dar în direcţia opusă, mai există un dulap unde duci cărţi şi de unde poţi lua cărţi! Am fost, evident, şi la dulapul cu pricina, l-am tras în poză, m-am uitat la cărţi, dar n-am mai luat niciuna, asta şi pentru că oferta de acolo a fost sensibil mai puţin tentantă.

Fundgrube Herrenberg

Altfel, în ultimii ani mi-am făcut totuşi un obicei: ori de câte ori mă duc la Herrenberg, intru negreşit şi la Fundgrube, de unde îmi mai cumpăr câte-o carte (sau două, dar mai rar), îndeobşte broşată, căci cărţile paperback costă fără deosebire 50 de cenţi şi sunt mai uşoare (de transportat) decât cele cartonate (care costă 1 euro exemplarul).

Dar să explic ce este această Fundgrube: e un soi de consignaţie (Dumnezeule, de când n-am mai folosit cuvântul acesta!), unde găseşti cam orice: haine şi încălţări, veselă, mobilă şi jucării, discuri şi multe altele. Şi cărţi, de bună seamă. Fiind un magazin second hand al fundaţiei creştine de caritate Diakonie, principiul este acesta: donezi lucrurile de care nu mai ai nevoie, iar magazinul le vinde la un preţ foarte rezonabil! Astfel, donând lucruri ori cumpărând de acolo, practic participi şi tu cumva la finanţarea actelor de caritate.

Anticariatul decedat

Apropo de cărţi vechi: până să moară mama (2016), încă mai aveam vreo trei cutii de cărţi în boxa ei din pivniţă, rămase acolo din perioada mea tübingheză.

Prin 2015, am umplut o geantă cu cele mai bune&arătoase cărţi (ca autori respectiv ca aspect), cu ce-am crezut c-aş putea vinde la singurul anticariat din orăşelul şvăbesc (unde, cu alţi doi-trei ani în urmă, reuşisem să vând nişte cărţi obţinând în total 80 de euro!). Anticarul s-a uitat la ele, le-a respins aproape toate, a selectat un tenculeţ cu vreo şase cărţi pentru care s-a oferit să-mi dea 13 euro. Nu zece, nu cinşpe, treişpe!? Printre cărţile selectate, una, bine păstrată, din anii 1920 sau începutul anilor 1930, iaca-mi scapă acum complet numele autorului interbelic şi titlul cărţii: pesemne, pe cartea aia pusese ochii anticarul, iar ca să nu mă prind ce anume îl interesa, a mai pus câteva cărţi alături de ea.

M-am simţit, atunci, realmente jignit de ofertă, mi-am luat toate cărţile şi am plecat.

Acum, cărţile în cauză stau într-o cutie mare la Amnaş, iar anticariatul, am constatat la începutul anului, s-a închis. O fi dat faliment? Nu ştiu, dar e mai degrabă probabil, decât doar posibil, căci piaţa de carte veche mai funcţionează, cel puţin în Germania, aproape doar cu cărţi vechi rare, ediţii princeps ori ediţii bibliofile de preferinţă perfect păstrate.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist.