Cred că facem primii paşi în asimilarea obedienţei, a slugărniciei sau, scuzaţi termenul buruienos, a pupincurismului încă din clasa I-a, când se dau cadouri „doamnei” pentru a te avea în vedere. Atunci copilul, îmboldit de mămici şi tătici, începe să devină, fără să-şi dea seama, sclavul unui sistem bazat pe obedienţă. Dar să nu lovim prosteşte în cei din educaţie, căci educaţia şcolară nu este ceva atârnat pe nimic, face parte dintr-o societate.
Rămânem deocamdată cu ideea că slugărnicia linguşitoare se învaţă de mic. Se afirmă ca un fel de scuză că motoraşul care declanşează atitudinea obedientă este teama. Din cauza acesteia se impregnează în inconştient nevoia de a te subordona celui puternic. Devine apoi o metodă de supravieţuire pentru mulţi. Dar şi de câştig. Se confundă fireasca necesitate a subordonării faţă de şef, faţă de cel mai inteligent, mai cu experienţă cu prefăcătoria subordonării, cu atitudinea de măscărici mincinos. Căci slugarnicul e laş, dar nu inocent. De pildă, face loc în trafic celui cu o maşină bengoasă, dar îl claxonează şi-l aruncă pe trotuar pe cel cu un jaf cu table turtite. Dacă îţi pui costum şi pantofi de firmă, toţi portarii te „flauşează” laş, dacă eşti în costum sport lălâu, te iau imediat cu „Unde mergi, băiatu’? Dă bolintinu’!” Purtătorii de servietă ai politicienilor şi suflătorii de scame invizibile de pe reverul acestora sunt astfel până ce aceştia se află sus în funcţie; dacă sunt jos – „Hai sictir în cimitir”. Laşi sunt şi rectorii când semnează adeziuni pentru noul ministru al educaţiei, dar în nici un caz inocenţi. Servilismul politic le garantează postul, ştiu asta din hăul istoriei, le-a intrat în capilare, de pe când detaşamente entuziaste de rectori se încolonau să pupe mâna Samanthei de renume mondial sau pocneau mălăieţ din palme la congrese şi plenare lărgite.
Domneşte ideea în societate, idee adânc înrădăcinată, că, dacă-i pupi în fund pe şefi, îţi faci viaţa mai uşoară. Aş vrea să spun că nu este aşa, dar realitatea mă contrazice. Pupincurismul este un mod de viaţă înnemurit de Caragiale prin deviza lui Ghiţă Pristanda: „Pupă-i în bot şi papă tot”. Nu-l practici – râd toţi de tine, te dispreţuiesc pişicher, te marginalizează în societate, la serviciu etc. Trebuie să fii curajos ca să nu porţi masca slugărniciei, iar cei mai mulţi nu sunt curajoşi.
De la purtătorul de ţucal al şefului şi pâna la slugarnicul umil, ca să-şi păstreze postul, sunt mai multe tipuri de pupincurişti. Sunt pupincurişti pasionali, de genul ţucălarului amintit, alţii indiferenţi, pe principiul ardeleanului „dacă-i musai – cu plăcere” şi sunt şi pupincurişti dezgustaţi de ceea ce fac. Dar rareori exprimă asta.
Dar şi şefii de pe plaiul românesc abordează diferit linguşeala aceasta. Mi se pare că cei mai mulţi dintre ei ştiu că slugărnicia subordonaţilor este mincinoasă, fiindcă au fost şi ei ani îndelungaţi pupincurişti. De aceea acceptă slugărnicia aşa cum este – falsă, jucată. Pesemne că unora le este silă de pupincurismul afişat de subordonaţi. Alţii se distrează relaxat pe seama pupincuriştilor, dar îi acceptă binevoitor. Să ne amintim de Tipătescu din O scrisoare pierdută. Ştie că în afacerea cu steagurile Pristanda îl minte, dar închide ochii la mica escrocherie a şiretului pupincurist, ba şi râde cu indulgenţă. Iar Pristanda, personajul exagerărilor ilimitate, „umflă” lucrurile, luând în braţe masca umilinţei pe care o vopseşte în culori de adoraţie linguşitoare. Ştie prea bine că pupatul în fund, oricât de exagerat, nu strică – îi va aduce iertare, ba chiar câştig. Augmentaţia este unealta pupincuristului Ghiţă Pristanda, unealtă eficace a pupincuriştilor în genere. Îi declară lui Caţavencu că citeşte Răcnetul Carpaţilor „ca Evanghelia, coane Nicule” (ce exagerare comic-fabuloasă!), iar vocabula „curat” („curat murdar”) este tot o augmentaţie, un superlativ comic. Nu altfel îl adulau nişte „critici” pupincurişti pe telenovelisticul prozator Simirad, dar şi primar, înălţându-l la măreţia lui Platon, Socrate etc. – iată fantasticul lui nenea Iancu redivivus! Iar şeful poliţiştilor ieşeni şi ceilalţi poliţişti ştiau prea bine că primarul Nichita e doar un fraier cu cioc amorezat. Nu l-au avertizat să se potolească, n-au avut curajul. Au preferat să adopte „legea pământului” – prefăcătoria linguşitoare. Îi urmăreau „bubulina” şi inventau scene de alcov inexistente. De-ar mai fi fost în viaţă, Eugen Ionesco ar fi fost invidios.
Autorul acestor rânduri, fost viceprimar într-o vreme, îşi aminteşte de o scenă la primărie, când a venit în vizită „dă lucru” secretarul Consiliului Judeţean, „tata nostru”, se înfiora funcţionărimea primăriei. Acest secretar plin de ifose de „şăf” mă examina contrariat, nu înţelegea. Cum? Nu-i arăt umilinţă, nu mă plec? Nu râd mânzeşte la glumiţele lui răsuflate? Nici un pic, măcar aşa, formal? Iar subsemnatul eram înciudat că n-am putut să fiu mai obraznic, mai needucat; n-am fost în stare să-i arăt mai mult dispreţul meu; dispreţ nu pentru el, ci pentru modul acesta de-a înţelege raportul dintre şef şi subordonat ca fiind între stăpân şi slugă.
Cum spuneam la început, educaţia este doar un pilon. Nu rezolvă singură problema slugărniciei. Dar un fundament educaţional ar fi un pas înainte. Însă reforma sistemului educaţional nu poate apărea independent, subit, căci cu o rândunică nu se face primăvară. Ar fi musai un stol. Ar trebui să se schimbe societatea în ansamblul ei. E un cerc vicios aici, căci nu există un unic factor de modificare a comportamentului social. Asta-i.
Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist
