Eram prin Podu Roş într-o zi ploioasă din ‘91 şi dau peste Bogdan şi Vio. Vio ăsta era un tip dubios, se ocupa cu tot felul de afaceri încurcate. Nu ştiu cum se lipiseră împreună; probabil iniţiatorul va fi fost Bogdan, cu atracţia lui pentru dubioşi.
-Ce căutaţi aici?
-Mergem la Catanga, avem o treabă cu ea, îmi spune Bogdan. Apoi, după o ezitare: Hai şi tu cu noi!
Aşa se chema un bar aflat chiar lîngă linia de tramvai, o hardughie diformă din tablă şi placaj, construită pe locul unui fost veceu public. Catanga era porecla proprietăresei, n-am ştiut niciodată cum o chema cu adevărat.
Buun! Din bar intrăm într-o cămăruţă din spate plină de lăzi şi de butoaie de bere. Îngrămădiseră acolo nu ştiu cum un scaun cu spătar şi o măsuţă. Aici stătea Catanga: mustăcioasă, mare, grasă – un munte de cărnuri, încoronat în partea de sus de un batic legat ţărăneşte, strîns sub bărbia triplă. Ne-a privit cu ochi abia întredeschişi, ca printre jaluzelele metalice ale unei ferestre. Apoi ne-a rugat să o scuzăm un pic: mai are ceva de discutat cu Pişcot. Pişcot era un tuciuriu mărunţel, cu pantaloni de dril spilcuiţi. Pare că îi dădea raportul femeii.
După aceea Pişcot dispare după perdeaua din spate. Catanga îl scuză îngăduitoare:
-Aşa e Pişcoţel – precoce de felul lui: de copil era dobitoc.
Şi rîde mîrîit-gîjîit, ca un automobil care nu vrea să pornească. Ne aşezăm cum putem pe nişte butoaie de bere, în timp ce Catanga motivează strîmtoarea de aici: deocamdată astea-s condiţiile. Plus că atunci cînd plouă se ridică din podele o putoare de căcat, ca acuma, că barul a fost construit pe un closet. Dar numai cînd plouă, ne asigură. În rest e mai bine: nu miroase decît a beşină de beţiv. Şi iarăşi hîrîie ca o motor gripat.
Discuţia mai merge o vreme în dorul lelii, de una, de alta. Deodată Catanga îşi tremură cărnurile şi îl întrerupe pe Vio, care se apucase să spună un banc.
-Să lăsăm lăbăreala… Domnul e sigur? şi mă arată cu degetul pe mine.
-Da, sigur. Garantez eu pentru el, sare Bogdan.
-Bun. Cum am vorbit, am uns osia la omuleţul meu din Primărie.
-Da. Şi care-i rezultatul?
-Mămicule, mai întîi am nevoie de o chestie şi am să fiu foarte directă. Treaba asta are riscurile ei. Eu am făcut nişte sacrificii (Ia uite, mă, mă minunam, madam Catanga e capabilă şi de alt limbaj!). Eu vreau să vă întreb direct, scuzaţi-mă: Cît o să cîştig eu?
Şi atunci, spre marea mea mirare, îl aud pe Vio, iar Bogdan stătea calm, aproba, înţelegeţi:
-N-ai de ce te scuza, doamna Catanga, că e normal. Dacă treaba merge bine…
Aici Vio scoate din buzunar un carneţel cît palma, rupe o foaie şi scrie ceva pe ea. Înmînează foaia Catangăi:
-E bine? o întreabă. Ţi se pare OK?
Cu pleoapele închise ca două jaluzele metalice, Catanga se vede că îşi face mai întîi nişte calcule în minte:
-E bine, mămicule, e bine! Acuma sînt mai liniştită.
-Dar vezi să nu se strecoare ceva despre chestia asta, zice Vio. Mai ales în presă.
-Am eu faţă de fraieră şi să-mi dau singură cu stîngu-n dreptul? Păi, e şi interesul meu, nu? Nu vă faceţi griji! Eu – mucles, mămicule.
-Asta e important, intervine Vio. Şi dă-mi voie încă o întrebare. Cam pe cînd o să avem aprobarea? Cînd o să avem hîrtiile semnate?
-Repede. Vă anunţ eu. Trebuie să-l ung şi pe şefu’ omuleţului nostru de la Primărie.
-Aoleu!
-Nu vă faceţi griji. Cunosc tarifele şi ştiu că şi el are un preţ. Problema este că clădirea cu pricina e o dărăpănătură, dar e trecută la monumentele de patrimoniu. Şi nu e voie să se facă crîşmă în ea. Înţelegi, mămicule? Normal că deocamdată eu nu mă încred în nimeni ăsta-i principiul meu. O să rezolvăm.
Bogdan:
-Păi, ţi-am zis, ştim chestia cu patrimoniul. Am vorbit cu cei de la Direcţia…
-Lăsaţi-mă să fac nişte cercetări pe ici, pe colo, da? îl întrerupe Catanga. Şi cînd lucrurile o să fie clare, foarte clare, vorbim din nou.
-Că şi noi ne cam grăbim, doamna Catanga.
-Eu am să ung pe ici, pe colo. Dar şi ăştia de la Primărie e hoţi mari, mămicule. Voi faceţi pentru început un cadou lu’ madam Parascan, nevasta lu’ omu’ nostru; o buleandră ceva, că-i plac bulendrele. E femeie de treabă, nu-i rea. Mă rog, toată lumea e bună sau rea după împrejurări.
-Notat, aprobă din cap Vio. Şi la domnul Parascan cu ce preţ mergem?
-Cu preţul care trebuie, mămicule. Toate la timpul lor. Sunaţi-mă şi… Ştiţi că mie-mi place să mă sune prietenii. Parascan e foarte bun pentru probleme de astea.
-Da, sigur că da. Ne încredem în matale, o asigură linguşitor Bogdan.
-Sinceră să fiu, eu am vorbit cu Parascan, că ne-am întîlnit pe hol la Primărie. Dar n-am vrut să deschid chestia cu totu’, că nu eram sigură de voi, înţelegeţi?
-Da, da.
-Aşa, mămicule.
Pleoapele Catangăi se închid din nou ca două jaluzele metalice: discuţia de afaceri se încheiase.
Am ieşit afară. Vio a plecat nu ştiu unde, iar eu am rămas cu Bogdan. Nu spunea nimic. Se gîndea. Nici nu i se stinsese zîmbetul linguşitor de pe buze. Parcă voia să-şi păstreze starea aceea, aşa cum se spune că Toma Caragiu nu se putea desprinde de fluşturaticul personaj Hlestakov nici după spectacol, după ce jucase rolul.
Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist
