Interviu cu Cosmina Stratan, măicuţa din controversatul film „După dealuri”

Sursă foto: captură Youtube

Ieşeanca Cosmina Stratan este una dintre cele două actriţe principale din filmul „După dealuri”, regizat de Cristian Mungiu, care au primit premiul pentru cele mai bune actriţe la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes. Cosmina a studiat jurnalismul şi a lucrat la revista Opinia studenţească. A lucrat apoi ca reporter de televiziune la Trustul Media Intact, iar timp de trei ani a fost reporter la Antena 3. După o perioadă, a fost cooptată în echipa emisiunii Reporter special.

În 2008, Stratan a intrat la Secţia de Actorie a Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. În urma apariţiei în filme de scurtmetraj, actriţa Cosmina Stratan a opţinut rolul principal în „După dealuri”. Recent a terminat filmările la o producţie BBC, în Irlanda, care porneşte de la o poveste adevărată, de la un grup de traficanţi de carne vie. Filmul tratează şi problemele cu care se confruntă imigraţii şi cum sunt văzuţi aceştia. Producţia ar trebui să apară în săptămânile care urmează. De asemenea, lucrează la două piese de teatru, una fiind încă în repetiţii, Exit, un text italian contemporan care se va juca la Teatru Mic, iar cealaltă piesă, Inapoi în iarnă, se joacă la Un Teatru, piesă scrisă şi regizată de Andreea Cristina Borţun. Lucrează, de asemenea, la şcoala de actorie a lui Florin Şerban, unde a predat un modul de actorie de film.

– Tatăl tău povestea despre tine că în copilărie erai ca o umbră a bunicului tău, preot. Te consideri o persoană religioasă acum?

Nu pot să spun neapărat că sunt o practicantă. Cred în Dumnezeu, cred în ceva care ne conduce şi ne influenţează, dar nu pot să zic că mă simt legată foarte tare de ortodoxism sau de orice altă religie. Sunt mai apropiată de ortodoxism, pentru că aşa am crescut, dar nu înseamnă că este cu ceva mai presus decât celelalte religii

– Te-a influenţat din punct de vedere religios experienţa din După dealuri? Te-a îndepărtat sau te-a apropiat de credinţă?

Am avut foarte mulţi colegi din echipa de filmare care erau foarte religioşi şi cumva am înţeles şi am învăţat destul de multe lucruri odată cu filmarea. Pentru că eram acolo, în acel spaţiu, aveam şi un consultant religios cu noi în permanenţă şi am aflat foarte multe lucruri pe care nu le ştiam.

– În acest moment Biserica pare ruptă, la nivel dogmatic sau chiar existenţial, de creştinii de rând? E atât de mare schisma asta între cele două lumi, între Biserică şi oameni?

Nefiind foarte aproape de acest mediu în ultima perioadă nu prea îmi dau seama care este raportul, dar am impresia că este o tendinţă de îndepărtare de oameni. Căile de comunicare cu generaţia nouă mi se pare că nu sunt tocmai acelea pe care trebuie. Generaţia nouă nu ştie să citească căile de comunicare ale Bisericii sau să le perceapă. Mi se pare că este o distanţă între oameni şi biserică, aşa este.

– Iar distanţarea vine din partea Bisericii sau a oamenilor? Cum o percepi?

Nu am idee. Probabil, din ambele sensuri. Biserica este asociată şi cu acţiuni mai puţin corecte faţă de societatea în care trăim şi nevoile ei şi prin investirea atâtor fonduri în construirea unor lăcaşuri de cult atât de pretenţioase, în condiţiile în care ţara chiar duce lipsă de foarte multe lucruri, luând ca exemplu sistemul de învăţământ sau cel medical, care sunt în mare nevoie, atunci apare întrebarea „de ce şi care este sensul să investeşti atât de mulţi bani într-o biserică”.

– Acum a fost referendumul. Care a fost primul gând? În filmul După dealuri s-a sugerat în anumite secvenţe că ar fi mai mult decât o simplă prietenie între cele două personaje centrale.

Nu cred că este o foarte mare legătură. Tocmai asta mi-a plăcut, că regizorul Cristian Mungiu nu era foarte ferm în ceea ce priveşte relaţia dintre cele două personaje. Nu este o relaţie pe care poţi să o defineşti şi să spui „da, este o relaţie de homosexualitate”. Sunt doi oameni care au crescut împreună, iar un personaj poate ţine loc şi de mamă şi de tată şi de prieten şi de iubit. Şi, aşa cum probabil se întâmplă în casele de copii, oamenii confundă rolurile şi substituie rolul familiei pe seama colegilor şi pe seama copiilor cu care cresc.

– A fost dificil să intri în pielea unui astfel de personaj?

Cred că a fost un pic complicat pentru că este diferit faţă de schema mea de relaţii în care am crescut, dar nu cred că acolo a fost dificultatea. Este doar o suprapunere a tuturor rolurilor din viaţa unui copil şi o întâlnire a tuturor în acelaşi punct şi în acelaşi om. Cum este pentru Voichiţa personajul Cristinei, Alina. Dar întorcându-mă la referendum, nu am văzut o legătură clară între După dealuri  şi asta, dar mi s-a părut că nu este o problemă de care ţara noastră are nevoie acum şi mi s-a părut că este absolut utopic să investeşti atât de mulţi bani în condiţiile în care sunt atât de multe locuri care chiar trebuie salvate şi care necesită investiţii şi mi se pare complet fără sens ce s-a întâmplat.

– Ai călătorit în afara ţării. E o problemă atât de mare homosexualitatea precum o prezintă Biserica?

În primul rând nu mi se pare o problemă. Iar în al doilea rând, în afară chiar nu se pune accent pe acest lucru. Oamenii chiar sunt liberi să aibă propriile opţiuni.

– Acum are loc pelerinajul la Cuvioasa Paraschiva. Cum vezi această desfăşurare de forţe pentru a realiza ceva ce se poate face şi în timpul anului, să te închini la moaştele Cuvioasei?

Sunt nişte tradiţii foarte adânci înrădăcinte şi nu am cum să le judec. Nu cred că este cazul să ne luptăm cu ele. Eu nu am stat niciodată la coadă, deşi am crescut în Iaşi şi am stat aici 22 de ani. Nu am considerat că este pentru mine lucrul acesta, dar în acelaşi timp nici nu judec oamenii care aleg să facă asta. Nu pot să zic că este bine sau este rău. Fiecare om îşi găseşte în interiorul său toate aceste pârghii de credinţă. Ţine de liberatea fiecăruia să facă asta.

Festivalurile sunt printre singurele modalităţi prin care poţi să aduci un film de gen la public

– Dacă ai avea un buget la discreţie, ce fel de film ai face în Romania, unde l-ai filma, pe ce linii de scenariu ar merge, ce gen ar fi?

Încă nu m-am gândit la asta. Cred că este o etapă care, probabil, va interveni ulterior dacă este să fie. Cred că în acel moment va apărea şi motivaţiile, pentru că eu cred că trebuie să ai o motivaţie şi o nevoie pentru a face un film. Nu îl faci doar de dragul de a-l face. Atunci, dacă o să intervină acest lucru în mine atunci îi voi da curs, dar deocamdată nu este.

– Care este starea filmului românesc? Avem în fiecare an pelicule premiate internaţional, dar înca nu avem acele filme pentru mase, care sa adune mai mulţi oameni în sălile de cinema. Cum se vede această situaţie din perspectiva unui actor?

Perspectiva mea este un pic mai largă aici pentru că eu mă pun şi în pielea spectatorului. Îmi place să merg şi să văd filme la cinema şi mi se pare că este o discuţie foarte prezentă şi în întâlnirile cu colegii mei şi în întâlnirile cu oamenii cu care lucrez sau cu prietenii. Mereu este ideea asta de distanţă între filmele pe care le facem şi oamenii care vin să vadă filmele. Este mereu întrebarea: „de ce nu faceţi filme pentru oameni?” Am impresia că este nevoie de un soi de tranziţie şi chiar este nevoie de a da filmului nu neapărat rolul educativ, pentru că nu este vorba despre asta, dar măcar unul consultativ. Mi se pare că un film ar trebui să trezească nişte întrebări. Mi s-ar părea mai potrivit să fie şi un soi de invitaţie la introspecţie şi mai puţin axat pe partea de entertainment. Nu mă interesează neapărat acest lucru la un film. Evident că trebuie să existe şi acest gen de producţii şi din acest motiv mi s-ar părea normal să se dezvolte şi la noi latura asta. Şi, într-adevăr, chiar nu există în momentul de faţă, dar asta nu înseamnă că nu ar trebui să încercăm să ne educăm publicul înspre filmele de autor şi filmele care pun nişte probleme. Poate e mai uşor să ajungi la om şi să încerci să vorbeşti cu el prin intermediul unui film decât prin alte mijloace.

– Este o problemă de finanţare faptul că nu se fac filme comerciale? Este mai uşor să opţii finanţare pentru un festival, având şi nişte premii în spate, decât pentru un film comercial?

Cred că este şi o problemă de buget, dat fiind faptul că la noi deja există un fel de tradiţie, o obişnuinţă să finanţăm genul acesta de filme de autor. Însă nu mi se pare că, pentru că se produc genul acesta de filme, se împiedică producţia filmelor comerciale. Cred că în primul rând nu avem foarte mulţi scenarişti care să le facă. Cred că acolo, la primul pas, este lipsa deocamdată.

– Avem festivaluri de literatură importante, tocmai s-a încheiat FILIT la Iaşi. Avem festivaluri de teatru importante, dar nu avem încă un festival de film important, cu vizibilitate. Cum se vede acest lucru de pe baricada actorilor de film?

Cred că este acelaşi proces de tranziţie. Publicul trebuie să se obişnuiască încet, încet cu acest gen de filme, cu acest gen de activităţi. Pentru că acest gen de festivaluri sunt modalităţile, printre sigurele modalităţi de fapt, prin care poţi să aduci un film de gen la public şi să-l încurajezi să vină să-l vadă. Dar cred că este în creştere şi publicul de festival în România. Poate nu neapărat în Iaşi, dar uşor-uşor şi TIFF-ul şi Les Films de Cannes à Bucarest şi Next Film Festival îşi tot cresc publicul de la an la an şi fac eforturi să aducă autorii filmelor, să producă această întâlnire între autori şi public, să creeze spaţiu pentru dialog. Cred că este doar o perioadă în care trebuie să lucrăm la asta, să ne aducem publicul în sală, dar nu cred că trebuie să punem armele în cui şi să ne oprim din asta. Cred că va fi complicat, va dura, dar merită efortul.

– Pe lângă filme, joci şi în piese de teatru. Au apărut recent o serie de afirmaţii din partea criticilor, cum că publicul de teatru nu ar mai fi atât de educat, chiar dacă în prezent lumea vine în sălile de teatru. Publicul este dispus să aplaude orice, în picioare, şi acceptă orice vine de pe scenă.

Este o problemă şi un conflict în interiorul naţiei noastre. Cred că oamenii sunt foarte puţin liberi şi atunci, în momentul în care ajung într-un grup mai mare aunt foarte legaţi de percepţia celorlalţi asupra lor şi atunci tot ce fac este pentru a fi acceptaţi de grup, să fie plăcuţi. Eu identific acest lucru ca fiind o lipsă de libertate, de a te exprima aşa cum simţi la momentul respectiv. Cred că oamenii de asta se ridică în picioare şi aplaudă, pentru că prin acest gest vor să fie acceptaţi şi vor să fie plăcuţi.

– Un spirit de turmă?

Oarecum da.

Mi se pare o perioadă grea pentru jurnalişti, nu doar pentru cei din România

– Ai trecut pe la „Opinia studenţească”. Ai lucrat însă în televiziune şi apoi în teatru şi film, care au cumva câte ceva în comun, dar actoria nu are atât de multe în comun cu presa scrisă. Ai putea să faci asta acum, presă scrisă?

Poate că presă scrisă da, poate de asta, din când în când, îmi mai este dor. Nu cred însă că aş putea să mă întorc în televiziune. Nu este mediul care mi se potriveşte sub nicio formă, deşi am avut înainte de a pleca, am trecut de la departamentul de ştiri, unde am lucrat ca reporter doi ani, la un departament inventat cumva de Vlad Petreanu, care se numea „Reporter special”, şi era o rubrică în care aveam mult mai multă libertate şi puteam să ne alegem singuri poveştile pe care doream să le construim şi să le aducem la televizor. Asta a fost o perioadă de satisfacţie, dar mi-am dat seama că nu este neapărat mediul şi momentul în care în România s-ar putea menţine genul acesta de a face presă. Acesta a fost şi motivul pentru care nu m-am mai văzut pe viitor în acest context. Mi se pare o perioadă foarte grea pentru jurnalişti şi nu doar în România.

– Ce anume a stricat sau ce dăunează?

Nu ştiu dacă a stricat cineva ceva, dar cred că sunt nişte ape foarte tulburi. Cred că dacă vrei să scrii şi să lucrezi aşa cum îmi imaginam eu că trebuie să lucrezi şi singura variantă pe care o vedeam şi singurul nivel pe care-l vedeam pentru mine în meseria asta, atunci în primul rând este periculos, în al doilea rând implică şi nişte compromisuri acolo şi, chiar dacă acum au mai apărut anumite publicaţii care fac demersuri şi sprijină democraţia, în acel moment, când am plecat eu din presă, nu se vedea luminiţa asta de la capătul tunelului. Era totul foarte comandat politic, era totul foarte cenzurat, chiar dacă nu părea şi poate nici acum nu este foarte evidentă această tendinţă, dar mi se pare la fel de prezentă, doar că, în acest moment, au mai apărut nişte publicaţii care fac acest efort, de a scrie despre lucrurile adevărate până la urmă.

– Deci internetul, care este văzut ca ceva care a dus la scăderea calităţii presei, este posibil să fie în acelaşi timp şi un lucru care va salva presa, pentru că dă voie unor astfel de publicaţii să funcţioneze.

Da, cred că este şi benefic.

Am fost pentru câteva zile la o mănăstire înainte de După dealuri

– În „După dealuri” ai intrat în pielea unui personaj care a ajuns în lumea monahală. Ţi-ai pus vreodată întrebare „cum ar fi să mă retrag”?

Da, sigur că da. Am şi fost înainte de film, pentru câteva zile, la o mănăstire. Nu sunt adepta Method acting-ului, dar cred că ajută foart mult să înţelegi măcar mediul în care îşi duce viaţa personajul respectiv. Este foarte valoros, dacă ai ocazia, să poţi să mergi acolo şi să încerci să înţelegi ce se întâmplă. Şi da, mi-am pus şi această problemă pentru că era o întrebare firească în cadrul personajului şi în cadrul poveştii pe care încercam noi să o construim. Deci mi-am pus şi întrebarea asta şi cred că omul are capacitatea de a se adapta în foarte multe situaţii şi nu cred că este un drum atât de greu de înţeles. Vorbesc din afară acum, nu am în plan să mă retrag.

– Totuşi cum îi vezi pe cei care se retrag? Fug de lume sau sunt în căutarea a ceva?

Nu cred că poţi să fugi de lume nicăieri. Da, poţi să îţi schimbi mediul, poţi să schimbi ambientul, dar nu cred că poţi să fugi de marile probleme şi marile confruntări. Cred că astea se întâmplă oricum şi ţi se întâmplă oricum. Că au loc în interiorul tău, că au loc în relaţie cu alţi oameni. Retragerea nu o văd ca pe o scăpare sau ca pe un refugiu. Cred că este la fel de complicat şi acolo

Reflecţii cu privire la proiectele recente şi mai puţin recente

– O întrebare pe care ai tot primit-o. Ce a însemnat premiul pentru cea mai bună actriţă opţinut la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes, privind lucurile acum, la rece?

Ne-am bucurat foarte tare pentru acest premiu. A fost un soi de bucurie foarte mare pentru noi pentru că, nu neapărat că nu ne aşteptam, dar fiind amândouă cam la începutul drumului acesta, de actorie de film şi fiind şi primul film la care lucram amândouă ne-am bucurat foarte tare că am putut să lucrăm în acel mediu şi cu Cristian Mungiu şi cu toată echipa pe care a reuşit el să o strângă în jurul acestei poveşti. Cred că asta a fost pentru noi răsplata supremă şi atunci când a venit şi premiul pe lângă toate aceste lucruri a fost ceva foarte dificil de perceput pentru noi. Era foarte mult deodată. L-am văzut însă mereu ca pe o ocazie şi un soi de garanţie că vom mai rămâne şi vom mai lucra.

– A confirmat decizia de a pleca de la jurnalism spre actorie.

Da, temporar a funcţionat şi ca un soi de confirmare.

– Ai predat la Şcoala de actorie a lui Florin Şerban. Este dificil să predai actorie?

Este foarte dificil. Cumva i-am înţeles mai mult pe profesorii mei din şcoală cu această ocazie şi îmi dau seama că este foarte solicitant să iei fiecare cursant în parte ca pe un caz individual şi să încerci să livrezi soluţiile de care are omul respectiv nevoie şi nu să încerci să aplici o metodă unui grup. Nu cred că funcţionează genul acesta. Cel puţin nu în meseria noastră şi atunci trebuie să găseşti calea spre fiecare om şi asta este destul de solicitant, dar te şi învaţă lucruri. Pot să zic că am învăţat şi eu de la ei la fel de mult cum au învăţat ei de la mine. Cred că este un proces benefic pentru un actor.

– Producţia BBC la care ai lucrat tratează problema imigranţilor. Cum se vede acest lucru în afară. Sunt milioane de români care au plecat. Cum sunt văzuţi imigranţii români?

Cred că avem imaginea asta destul de derizorie în afară. Chiar vorbeam zilele trecute cu nişte prieteni că tendinţa pe care o am şi sunt sigură că nu sunt doar eu, în momentul în care sunt în afară şi aud vorbindu-se româneşte în jurul meu am tendinţa să mă dezic de ce aud. Şi îmi dau seama că este o prejudecată şi este o preconcepţie foarte greşită acolo, dar nu putem să ne prefacem că nu există. Este complicat să recuperăm decalajul între noi şi cei din Vest.

– Deci există discriminare şi din partea celor din afară, dar reuşim şi noi să ne discriminăm între noi.

Cred că da. Din păcate este cazul să acceptăm asta. Nu ştiu dacă există discriminare, dar cred că mai mult în interiorul nostru se dă lupta asta. Eu aşa o percep. Nu m-am simţit niciodată discriminată că vin din România. Nu am simţit asta, dar am impresia că este complicat să obţii acelaşi gen de job dacă eşti venit din România, acelaşi gen de job pe care îl obţine un englez sau un neamţ, un spaniol sau italian. Cred că suntem văzuţi în pătura de jos a societăţii.