Călin Chirilă: „Și mie mi-ar plăcea să văd un film românesc cu roboți care se preschimbă în mașini și mașinile în roboți, însă totul ține de bani”

Călin Chirilă, actor al Teatrului Național din Iași din toamna anului 2000, este una dintre „figurile” cele mai cunoscute ale teatrului ieșean. Cu numeroase roluri în piese de teatru, dar și câteva roluri în filme despre care acesta spune că sunt foarte mici, Călin Chirilă este însă cunoscut pentru apariția din trei spoturi publicitare la bere, la Golden Brau.

Puțini sunt însă cei care știu că a jucat într-un spot publicitar pentru Spania, La cupa e nostra. Absolvent al facultății de teatru din Iași, Călin Chirilă colaborează cu Teatrul Național încă din studenție. Cel mai important premiu al carierei sale este Medalia „Meritul Cultural” clasa a II-a, oferită de Preşedinţia României în 2004. Este colaborator permanent al Radio HIT pe partea de advertising, iar din 2007 este asistent universitar la Universitatea de Arte „George Enescu” Iaşi.

– Ați jucat în rolul unui activist în Amintiri din epoca de aur, în rolul unui polițist în După dealuri și al unui inginer de la RAR în Un etaj mai jos. Cît de grea este trecerea de la un personaj la altul?

În cazul acestor trei roluri nu am avut nevoie de foarte multă documentare pentru că au fost roluri foarte mici. Au fost roluri mici, dar și se vorbea despre niște lucruri pe care eu le știam, deci nu mi-a fost foarte greu să intru în pielea personajului. Vis a vis de acel mediu metraj, Aminitiri din epoca de aur, acolo, practic, eu nici nu trebuia să întruchipez imaginea unui activist de partid, era un personaj ceva mai ieșit din comun. Ca dovadă și look-ul meu de atunci, cu părul explodat, aerian complet, deci nu avea nici o legătură cu tipologia clasică a unui activist. 

– În acest caz care a fost cel mai dificil rol, în pielea cărui personaj ați intrat cel greu?

Acum trebuie să ne gândim ce înseamnă personaj dificil pentru un actor. Dincolo de text, mai sunt și chestiunile legate de tehnică. Ori, cel mai dificil rol pe care l-am încercat până acum a fost cel din spectacolul „Goldberg Show”, în regia domnului Mihai Măniuţiu, avându-l ca partener pe Marcel Iureș. Un spectacol foarte greu. Trebuia să joc trei personaje și eram tot timpul în scenă și tot timpul în forță. M-a obosit foarte tare acel spectacol. M-a obosit fizic și la un moment dat și psihic. Dar în același timp este și o doză de adrenalină pe care o simpte actorul, iar oboseala apare mult după spectacol. A fost dificil pentru că textul e puțin dificil, e un text bazat pe Biblie, dar nu pe ceea ce citește în mod curent toată lumea. A întortocheat puțin textul și regizorul și cel care a scris piesa, în așa fel încât să se iasă la un liman. Nu știu dacă a înțeles toată lumea ce se întâmpla acolo și cu acel text, însă pe mine nu prea m-a interesat acest aspect. Am fost interesat de ceea ce simt eu vis a vis de ceea ce se întâmplă acolo, ce mi se întâmplă mie ca om și ca actor. Și de obicei așa percutez. În momentul în care textul îl simt că e greu pentru privitor, atunci îl las pe privitor să înțeleagă ce vrea el și încerc să-mi fac de cap și să încerc să fiu mulțumit de ceea ce se întâmplă pe scenă.

Ne bucură este că sălile sunt pline, că biletele se vând, iar asta înseamnă că oamenii s-au cam plictisit de televizor

– Publicul a reînceput să se întoarcă la teatru.

Da, și ne bucură acest lucru. Este un lucru bun, atât pentru public, dar și pentru actor.

– Totuși, publicul „avizat”, cu o minimă cultură teatrală, a devenit tot mai mic. Ați observat acest lucru? Mă refer la faptul că, indiferent dacă o piesă a fost bună sau nu, la final se aplaudă mereu în picioare.

Am mai auzit această chestiune și mi se pare o tâmpenie de nedescris. Aceasta este o problemă falsă. Noi nu avem de unde să știm ce crede omul și ce simte omul. Nu avem de unde să știm ce vede omul și ce simte el în acele momente. Omul care vine la teatru mai are și alte treburi, are un job, are o familie, are probleme, are idealuri și vine la teatru pentru că așa s-a obișnuit, pentru că îi place, pentru că a auzit de la alții. Nu ai de unde să știi ce trezește în mintea lui și în inima lui un om care stă pe un scaun și spune un text. Nu ai de unde să știi lucrurile astea. Lumea aplaudă pentru că așa simte. Crede-mă, am jucat în spectacole la care la final nu s-a aplaudat în picioare, am văzut spectacole unde nu s-a aplaudat în picioare, la fel cum am văzut și spectacole la care s-a aplaudat, cu ovații, urale. Teatrul este o prefesiune relativă. Actul, în general, ca profesie, este o chestiune relativă, care se adresează oamenilor. Dacă am ști ce gândește omul atunci am face doar spectacole care să placă 100%, la fel cum 1+1â2. Nu avem cum să facem lucrul acesta. Ceea ce ne bucură este că sălile sunt pline, că biletele se vând, iar asta înseamnă că oamenii s-au cam plictisit de televizor și că vor o experiență live, pe care teatrul o poate oferi din plin.

– Salariile din teatru au crescut cu aproximativ 50%. Și pînă acum, chiar dacă facultățile de teatru produceau relativ puțini absolvenți, piața oricum nu reușea să-i absoarbă pe toți. Credeți că, motivați un pic mai mult de salarii, vor apărea mai mulți actori pe viitor?

Pentru cei buni întotdeauna se găsește loc. Dintr-o clasă de 12, 15 sau 20 de oameni nu sunt toți foarte buni. Intră pentru că se pregătesc bine, sunt pregătiți bine, dar nu sunt toți 20 de angajat în teatre. Cei buni își găsesc loc invariabil. Dar mă îndoiesc că un tânăr de 18-19 ani, care dă la facultatea de teatru, se gândește în primul rând la ce salariu o să aibă el în teatru. Eu nu m-am gândit la acest lucru nicio secundă. E o chestie de sentiment. Dacă simți că vrei să intri în lumea asta și îți place lumea asta, atunci te arunci cu capul înainte. Sunt părinți care își îndeamnă copiii să facă o anumită profesie sau să se ocupe de un anumit job și copilul învață, se străduiește cât poate, ajunge să facă acel job și în doi sau trei ani își dă seama că el nu e făcut pentru acel job și se face brusc șofer de tir. Am întâlnit astfel de cazuri.

– Dumneavoastră sunteți mulțumit cu alegerea pe care ați făcut-o la 19 ani?

Sunt extrem de fericit și de mulțumit. Îi mulțumesc bunului Dumnezeu că am întâlnit niște oameni care mi-au întins o mână de ajutor, pentru că, la fel ca în orice profesie, o mână de ajutor contează pentru un tânăr. Unii au noroc mai mult, alții mai puțin, dar eu am avut niște oameni care mi-au întins o mână de ajutor și, cu modestie o spun, și datorită faptului că am fost destul de ok ca tânăr actor, am reușit să-mi găsesc un loc aici în Teatrul Național. De fapt, majoriteatea colegilor pe care i-am prins atunci în teartru după ce am terminat eu facultatea au fost extraordinari cu minte. S-au purtat extraordinar de frumos, m-au ajutat, am avut ce învăța de la ei.

– E o soluție teatrul independent și cum poate fi raportat teatrul independent la cel de stat, care, de regulă, este mai conservator?

Da, consider că teatrul independent este o soluție foarte bună, cu condiția să vrei să faci lucrul ăsta. Eu, când am terminat în 1998 facultatea nici nu exista acest tip de teatru în Iași cel puțin. Dar dacă ar fi existat aș fi făcut și teatru independent ca să lucrez, ca să rulez, ca să-mi intru în profesie, să văd despre ce este vorba cu scena, cu colegii. Însă așa cum spuneam, am avut marele noroc ca încă din facultate să fiu contactat de regizorul Ovidiu Lazăr, căruia îi mulțumesc pe această cale, pentru că m-a ajutat foarte mult, și care mi-a spus că „vreau să fac un spectacol aici la Național și trebuie să vii să facem”. Este vorba de „Strigoii”. Evident, m-am ținut de lucrul ăsta, am intrat în teatru, am început să lucrăm, iar din acest spectaco am intrat în alt spectacol, apoi în altul, iar după vreo patru ani de zile a fost posibilitatea angajarii.

– Cât de în regulă este ca un act teatral să se desfășoare în cefenele? Iar avînd în vedere că multe astfel de piese sunt jucate de actori tineri, iar o parte din piesele în sine sunt experimente, credeți că alterează „gustul” publicului?

Din nou, pentru începutul meseriei este ok să mergi oriunde ca să joci. Evident, ca să faci un bănuț. Eu personal la vârsta asta nu m-aș mai duce să joc într-o cafenea sau ceva de genul ăsta. Nu aș mai putea. Dar dacă aș avea acum 19 sau 23, 25, 26 de ani și aș fi nevoit să fac lucrul ăsta m-aș duce liniștit.

– E vorba de experiență?

Este vorba de experiență întotdeauna. Nu contează că este într-o cafenea, într-o hală, că este într-un restaurant, că e la o nuntă un moment artistic. Bine, asta cu nunta este cam groasă, dar să ai un spectacol în cafenea…Uite, la noi se luptă niște băieți și o fată să dea drumul mai mult, să fie mai vizibilă această Hală Fix. Au niște proiecte foarte bune, iar actorii care joacă sunt buni și foarte buni, dar nu aud prea des de ei. Probabil sunt niște probleme momentan. Nu cunosc în profunzime situația, dar cât a existat a fost foarte bine. Cât era sediul aici, pe Cuza Vodă. Acum am înțelesc că s-au mutat puțin mai departe, e mai mare, e mai generos. Sper să aud din ce în ce mai des de ei. Bucureștiul de exemplu este plin de astfel de locații și este plin de public la toate evenimentele teatrale. Și la Iași trebuie să se întâmple lucrul ăsta!

– De câțiva ani a apărut un nou tip de teatru sau reprezentație scenică, stand-up comedy. Totuși, sunt cîțiva actori care au încercat să facă stand-up și au eșuat. Îi face asta actori slabi sau alte sunt abilitățile necesare pentru un stand-up-er bun?

Uite, Florin Piersic Junior face genul acesta de spectacole din când în când și îi ies foarte bine. Am văzut și eu unul sau două. De asemenea, mi se pare că și în Iași avem o trupă care se cheamă Idiot și îi salut pe băieți. Îi simpatizez foarte mult. Doi dintre ei mi-au fost și studenți. Foarte talentați, cu toții, iar ei fac cu succes, dar nu știu dacă e stand-up comedy 100% ce fac ei. Stand-up comedy pentru mine înseamnă un tip cu un text și un microfon. Adică este pe varianta americană. Sunt foarte mulți actori americani, printre care și Tom Hanks sau Jim Carrey, care au plecat de la stand-up comedy. Nu știu ce ar trebui să ai. Cred că în primul rând trebuie să fii simpatizat din prima, din primul moment. Nu știu dacă este o chestie de carismă. E o chestie de moacă cred. E exact ca la castinguri. Poți să apari cu un text foarte bun și să spui niște poate foarte bune, dar dacă publicul nu te simpatizează, atunci ești mort. La fel cum poți să apari și să spui un text de doi lei, să ai și emoții, să te bâlbâi, dar oamenii să râdă.

Mi-ar plăcea să joc în Infinity War

– Spuneați într-un interviu de prin 2013 despre piața de publicitate faptul că actorul trebuie să fie văzut. Cît de dificil este pentru un actor din Iași, din provincie, să se facă văzut? Este un lucru valabil pentru toți actorii din România, având în vedere că filmul românesc, chiar și atunci când apare, e vizibil doar la festivaluri?

Da, este dificil și pentru actorii din București. Și acolo sunt destul de mulți actori, iar toți merg la castinguri. Totul este la mâna relativului ca să spun așa. În sensul că omul se uită pe pagina de internet a agenției de casting sau agentul de casting se uită pe pagina lui, în baza lui de date și clientul sau regizorul, vorbim și de reclamă și de film sau serial. Și spune „domnule, vreau unul așa, cum să spun, unul mustăcios”. Iar acela se uită în baza de date și are 14 mustăcioși. „Domnule, dar să fie un mustăcios, așa, până în 50 de ani, cu alură mai nervoasă”. Iar din cei 14 rămând doar 6, iar pe aceștia îi cheamă la București. Acolo te întâlnești cu regizorul sau cu asistentul regizorului care face castingul, face o prezentare video și apoi te trezești că nu te sună sau te trezești că te sună. Cum mi s-a întâmplat și mie.

– Sunt mai multe rânduri de castinguri?

Da, clar, sunt două, trei rânduri de castinguri. Dar e o chestie de figură. E o chestie relativă. Dacă au nevoie de figura ta atunci te-au luat. Sau poate au nevoie anul viitor sau peste o lună sau peste cinci ani.

– Poate fi preferat un actor doar pentru figură, cum ați spus? Sau poate fi ales un actor mai slab doar pentru că se încadrează mai bine în parametrii fizici?

Da. Se poate și asta. Bine, sincer să fiu nu știu să spun cât de bun sunt eu ca actor sau cum mă văd alții. Eu pot să stau în fața oglinzii și să-mi spun ca să-mi ajut psihicul, „sunt genial” sau „ești un geniu”. Nu am făcut asta niciodată, dar sunt cazuri în care regizorii își aleg o anumită figură tocmai pentru figura respectivă, fie că e bărbat sau femeie. Hollywood-ul este recunoscut pentru asta. Deci se întâmplă, și la femei și la bărbați, însă rar. Rar, pentru că acum sunt foarte multe școli de teatru, deci majoritatea fac școli de teatru, că sunt facultăți, universități sau o simplă școală. Foarte rar se mai întâmplă. Doar să fie un film în care să ceri efectiv o figură nemaipomenită. Nu știu, să ai capul extrem de mare sau să ai doi metri și zece și atunci poți să aduci un baschetbalist sau un tenismen, care nu au școală. Sunt care apar în filme. Muzicienii ăștia care, care tot apar. Vezi că într-un anumit film apare brusc Snoop Dogg. Nu poți să spui că Snoop Dogg s-a ocupat să-și facă școală de actorie. Și sunt aleși pentru rating.

– Dumneavoastră unde vă simțiți mai confortabil? Pe scenă sau în fața camerelor?

Și într-o parte și în cealaltă. În fața camerelor este mai rece pentru că din sală, cu public, simți energii. Fie că sunt pozitive sau negative, dar simți că este un om acolo. Ori în fața camerelor de luat vederi ești tu cu un coleg sau doi și atât. Dar sunt două lucruri total diferite. Ca și concentrare, ca felul în care îți intri în personaj, e diferit de teatru. 

– Mai greu sau mai ușor?

E puțin mai greu pe teatru. Dacă joci într-o sală mare, de 800, de 1.000 de locuri, felul în care îți construiești personajul este altfel decât la film. Vorba, felul de a te mișca, felul în care gesticulezi e diferit. E cu o energie mult mai mare decât la film.

– Credeți că este o greșeală faptul că nu prea se fac filme comerciale, pentru publicul larg?

Da, e o greșeală, însă totul ține de bani. Și mie mi-ar plăcea să văd un film românesc cu roboți care se preschimbă în mașini și mașinile în roboți. Îmi plac filmele de genul acesta. Mă distrează și merg cu fiul meu foarte des să le vedem, și mi-ar plăcea să văd o versiune a Thor: Ragnarok în România. Chiar mi-ar plăcea, dar cu efectele alea, cu muzică din aia. Dar dacă nu sunt bani ce poți să faci? Faci un film cu un cioban pe munte care mulge oaia. Uite, mi-ar plăcea să joc în Infinity War, dar nu știu ce personaj cu mustață s-ar potrivi acolo. Poate un mustăcios adus din estul Europei.