Academicianul Ioan-Aurel Pop, rectorul UBB: „Noi, intelectualii clujeni, privim cu admiraţie şi invidie Iaşul“

Sursă foto: basilica.ro

Academicianul Ioan-Aurel Pop, rector al Universității Babeș-Bolyai (UBB) din Cluj, a fost prezent săptămâna aceasta la Iaşi pentru a susţine o conferinţă la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Grigore T. Popa“ din Iaşi pe tema „Ţara Moldovei şi formarea statului român unitar“. “Ziarul de Iaşi” a profitat de ocazie şi i-a luat un interviu.

– E îndreptăţită Moldova să ceară astăzi atenţie suplimentară din partea Guvernului, dat fiind şi contextul istoric, pe de o parte, dar şi realitatea pe care o vedem cu toţii astăzi? Fiindcă, indiferent de ce se declară la Bucureşti, Moldova este izolată şi la nivel de căi fizice de acces, dar şi la nivel general, de finanţare a proiectelor, faţă de restul provinciilor tradiţionale ale ţării.

E chiar mai îndreptăţită decât alte provincii româneşti pentru că atunci când s-a format România în secolul al XIX-lea, mai exact nucleul viitoarei Românii întregite, Moldova a fost parte egală participantă la acest contract de fondare cu Ţara Românească sau Valahia. Pe de altă parte, atunci când s-a adoptat Constituţia din 1923, s-a introdus la noi modelul centralizator francez pentru că aveam o ţară din ţări, din multe provincii, şi ele trebuiau integrate.

Integrarea ar fi însemnat şi o omogenizare, adică un ajutor de la centru de dezvoltare a regiunilor care de-a lungul vremii au suferit. Iar Moldova nu a rămas mai puţin dezvoltată pentru că aşa a vrut ea sau pentru că aşa au vrut conducătorii ei, de la principii medievali până spre epoca modernă. A rămas aşa din cauza conjuncturii istorice nefavorabile, a invaziilor popoarelor migratoare care au atins în primul rând Moldova.

Atunci Moldova a fost, cu sau fără voia ei, o stavilă în calea înaintării spre alte provincii româneşti care erau mai ferite. Guvernul ar fi trebuit să fi avut mai multă grijă de ea. Dar nu numai acest guvern, toate de la formarea României, din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, trebuiau să aibă mai multă grijă de Moldova, dar nu s-a întâmplat acest lucru.

– La conferinţa susţinută la UMF Iaşi aţi vorbit despre faptul că, până la urmă, dacă e să ne uităm la tentativele de reunificare ale tuturor ţărilor româneşti, una dintre primele a fost din partea lui Ştefan cel Mare: construia biserici creştin-ortodoxe la cinci kilometri de Cluj, cumpăra teren în Transilvania şi îşi subordona domnii din Ţara Românească.

E adevărat că Ştefan cel Mare era privit de Europa, la un moment dat la Milano, nu numai ca fiind un atlet al lui Cristos, în sensul de apărător al civilizaţiei creştine europene, ci şi ca rege al Daciei ceea ce îi conferă o aură de unificator înainte de vreme. Fireşte că el nu a dorit să facă o Românie, era mult prea devreme, nu avea sentimente moderne naţionale, dar având în minte probabil acest plan de strângere a energiilor acestui popor tocmai pentru a apăra civilizaţia tradiţională a Europei, el a oferit un exemplu.

Prin urmare, din Moldova ne-a venit acest exemplu şi spuneam la conferinţă şi că Mihai Viteazul, care nu a fost moldovean, s-a intitulat domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi Moldovei chiar aici, la Iaşi, unde a făcut şi stema unită a celor trei principate la 1600.

Sunt sigur că la Iaşi, în spiritul Junimii de odinioară, se mai face cultură românească de mare prestigiu

– Din Iaşi, privim Clujul ca fiind pe celălalt taler al balanţei: mereu ne comparăm cu el, cu deschiderea sa europeană, cu evenimentele organizate, cu universităţile sale, ca într-o cursă în care suntem mereu pe locul secund. Cum se vede Iaşul de la Cluj? Dumneavoastră cum îl vedeţi?

Clujul este mai dinamic şi din acest punct de vedere e mai occidental, cu toate calităţile şi defectele Occidentului. Noi, intelectualii clujeni, care ştim ce valori s-au ridicat aici la Iaşi, privim cu admiraţie şi câteodată chiar cu invidie aşezarea asta care există aici. Noi ne imaginăm încă, şi eu sper că nu greşim prea tare, un oraş în care se mai ţin cenacluri, un oraş în care încă mai au loc dispute intelectuale, un oraş în care ştim sigur că viaţa culturală e în creştere prin Teatrul Naţional, prin Opera Naţională Română, prin forme artistice de manifestare, unele chiar de avangardă.

Iaşul ţine un fel de spirit echilibrat între Răsărit, inclusiv cel slav, pentru că Iaşul are legături mai bune cu Republica Moldova, şi Occident. Iaşul este pentru noi şi răsăritean, şi apusean. Prin această extraordinară Universitate „Alexandru Ioan Cuza“, unde s-au realizat atâţia ardeleni, veniţi să facă aici carieră didactică şi ştiinţifică.

Iaşul ne-a dat nouă, după Marea Unire, ca să putem face universitate românească la Cluj, profesori de mare valoare. Noi nu uităm niciodată că moldoveanul Vasile Pârvan, cel mai mare arhelog român din toate timpurile, a pus bazele universităţii printr-un discurs extraordinar care se numeşte „Datoria vieţii noastre“ şi ne-a arătat ce avem de făcut la Cluj. Nicolae Iorga, născut la Botoşani, a venit în primul semestru şi a ţinut cursuri la universitatea clujeană. Sextil Puşcariu, care fusese decan la Cernăuţi, în imperiu, a venit în Cluj. El era transilvănean din zona Braşovului, dar se afirmase în Bucovina.

Experienţa acestor moldoveni e deosebită pentru noi. Prin urmare nu aş vrea să credeţi că la Cluj e o atitudine de depreciere a Iaşului. Dimpotrivă, uneori ne uităm la Iaşi şi invidiem tihna pe care o vedem încă aici şi posibilitatea de a crea în linişte. La noi, spiritul creaţiei, în special cea cultural-spirituală, poezie, proză, am impresia că se pierde în agitaţia asta cotidiană, în fuga după câştig, în dorinţa de a înfiinţa mereu firme, de a obţine sponsori pentru tot ce faci.

Adesea bifăm activităţi şi ne dăm seama că, în profunzime, nu reprezintă mare lucru. Vreau să cred că la Iaşi, în spiritul Junimii de odinioară, se mai face cultură românească de mare prestigiu şi ştiu sigur că se face.

Nu accept diferenţe între puterile din stat

– DNA a intrat din ce în ce mai mult din sfera privată în sfera publică şi vedem cumva că anchetele au început să fie dezbătute într-un for comun al judecătorilor reprezentat de poporul român. De ce credeţi că intelectualii, oamenii care au o anumită anvergură, nu se implică mereu public în a comenta anumite subiecte de actualitate? Ar trebui să fie mai dezbătute actele de justiţie?

Şi aici sunt dezechilibre. Eu sunt dintre acei oameni care sunt cumva de centru, chiar de centru dreapta. Sunt om al echilibrului, dar sunt conştient că e greu de atins. Nu accept diferenţe între puterile din stat. Cred că cele trei puteri teoretizate încă de la finele Renaşterii – executivă, judecătorească şi legislativă – trebuie să fie pe un piedestal egal. Nu poţi să privilegiezi pe motiv că una ar fi mai slabă.

La noi însă se creează mereu anumite dezechilibre. Ba Parlamentul domină, ba Guvernul, ba judecătorii sau procurorii încearcă să îşi creeze privilegii. Or asta nu e bine pentru poporul român. Pe de altă parte, cred şi eu că salvarea vine de la această mare dezbatere a publicului intelectual şi cunoscător. Şi sunt covins că intelectualii autentici au pregătirea necesară, au o cultură generală în mintea lor, nu în computer.

Nu îmi plac oamenii care caută imediat pe computer ca să ia o decizie – cele mai bune decizii sunt cele pe care le poţi lua când ai ce compara în cel mai performant computer pe care l-a lăsat Dumnezeu deocamdată în lumea asta – creierul omului.

– Am văzut că i-aţi criticat de multe ori pe tineri, uneori şi în termeni duri, pe subiectul ăsta.

Pe tineri îi accept şi nici eu nu pot lucra astăzi fără Internet, fără telefon mobil sau tabletă. Dar vreau să cred că, în continuare, secretul este să avem o educaţie bună în mintea oamenilor. Şi dacă reuşim să avem elite intelectuale tinere sau mai puţin tinere, că până la urmă nu trebuie să facem discriminări pe criterii de vârstă, ele pot să intervină în spaţiul public, în agora, cum făceau grecii odinioară sau romanii în forum, şi să îi scuture pe politiceni, să le arate unde greşesc.

Cred că secretul unei democraţii a viitorului este acesta. Vedeţi că democraţia asta prin vot, a majorităţii, gândirea că a câştigat majoritatea şi să taci de acum încolo, lucrurile sunt hotărâte, nu mai prinde la lumea de astăzi. E mult mai dinamică – nu mai are timp să aştepte un ciclu de patru ani şi să vadă că cei care au câştigat acum patru ani sunt pe căi rătăcite. Şi acum cred că elita intelectuală este cea care trebuie să intervină ca un factor ponderator.

Ar trebui să fie ascultată de factorul politic. Dar atunci când factorul politic care ne conduce este sub nivelul elitei intelectuale ca pregătire, ca forţă de management şi ca forţă de prestigiu atunci lucrurile sunt încurcate. Dacă pui în fruntea unui minister un om care nu a rezolvat o problemă fundamentală în viaţa lui, care n-a câştigat încrederea unui grup de oameni cărora să le fie şef şi pe care să îi conducă spre bine, atunci unde ajungem?

Ionel Brătianu când a vrut să se facă politician a fost trimis de tatăl lui să înveţe la Paris, la Şcoala de Poduri şi Şosele, să se întoarcă înapoi şi să facă o şosea, un pod, să proiecteze un hambar şi profesor i-a fost Anghel Saligny. Numai după ce s-a dovedit că e capabil să facă lucruri concrete ca bun specialist a putut deveni om politic. Noi astăzi avem politiceni de meserie, nu oameni de stat, în care poporul nu are încredere.

Atunci salvarea trebuie să vină de la această elită intelectuală care însă trebuie să fie onestă, cinstită, dăruită comunităţii şi nu să dispreţuiască acest popor. Că sunt şi între intelectuali unii care sunt în căutare de avantaje personale. Sigur că sfaturile date altora sunt cele mai uşor de dat lucruri din lume. Şi pe mine m-aţi întrebat nişte păreri personale. Dacă eu aş avea însă secretul acestei societăţi, aş intra şi eu în politică. Din păcate nu îl am.

– Şi nu intraţi în politică.

Nu, nu am să intru niciodată. Continui să cred că, dacă toţi românii şi-ar face datoria, acolo unde sunt puşi şi în funcţie de specialitatea la care s-au pregătit, ţării i-ar merge mult mai bine.