Mişcarea contra hărţuirii sexuale a răbufnit în domenii de maximă vizibilitate publică. Ca alte mişcări, şi aceasta cunoaşte excese de zel, greşeli de abordare sau dublu standard. Iată două exemple, care variază de la comic la revoltă.
George H. W. Bush (Bush Senior) a fost acuzat de o actriţă că i-ar fi pus mâna pe fund şi spus o glumă murdară în timpul unei sesiuni foto. Alte 3-4 femei au întărit acuzaţia. În comunicatul de răspuns, purtătorul de cuvânt a declarat că la cei 93 de ani şi de cinci ani fiind în scaun cu rotile, în fotografii, „mâna preşedintelui e la nivelul părţii de jos a spatelui a persoanei de alături, iar pentru a atenua disconfortul cauzat de prezenţa unei persoane în scaun, el obişnuieşte să spună mereu aceeaşi glumă tuturor. Ceea ce el crede că era o glumă manierată, trezeşte unor femei grimase, iar altele o văd ca pe ceva cu totul nelalocul său. Tututor acestora, preşedintele le cere scuze!”. La extrema cealaltă, republicanul Roy More, aflat chiar acum în cursa electorală pentru Senat din partea statului Alabama, este acuzat de numeroase agresiuni sexuale la adresa adolescentelor (infracţiune pedepsită cu închisoarea). În ciuda numeroaselor relatări de presă, Moore nu s-a retras din cursă şi nici partidul nu l-a penalizat în vreun fel, măcar la nivel declarativ. The New York Times şi The New Yorker au publicat articole ample pe acest caz. Anchete jurnalistice au scos la iveală că un shopping mall din Gadsen, Alabama, i-a interzis lui Moore accesul, în anii 80, din cauza numeroaselor campanii de pradă ale acestuia la adresa fetelor aflate în zona mall-ului!
Însă dincolo de aceste extreme se afă numeroasele exemple de figuri publice, în frunte cu Weinstein, sancţionate pentru fapte inacceptabile. Joia trecută, doi membri ai Senatului au demisionat, iar marţi un altul îşi anunţase pensionarea după ce zeci de femei îi acuzaseră de hărţuire sexuală cu ani în urmă. Senatorul democrat de Minnesota, Al Franken, fost actor de comedie şi producător, iar până recent un posibil candidat la viitoarele prezidenţiale, s-a retras după ce alte opt femei au întărit acuzaţiile oarecum pe muchie cu care acest caz a început. Al doilea, republicanul Trent Franks din Arizona, a fost acuzat că oferise $5000 unei angajate pentru a fi mamă surogat copiilor săi. În faţa comisiei de Etică a Congresului, Franks a admis că făcuse această propunere şi a anunţat că va părăsi Legislativul. Înainte de cei doi, democratul John Conyers, reprezentant de Michigan, a anunţat pensionarea, după ce Comisia de Etică demarase o anchetă la adresa sa pentru numeroase acuzaţii întărire de dezvăluirea că acesta plătise $ 27000 unei foste angajate drept despăgubire. Comisia de Etică a Camerei a anunţat o altă investigaţie, la adresa republicanului Blake Farenthold, care a folosit banii alegătorilor pentru a plăti despăgubiri de $84000 unei foste asistente.
Desigur, această mişcare împotriva hărţuirii sexuale ridică întrebări şi probleme: de la definiţia abuzului sexual, a agresiunii, a hărţuirii, la standardul multiplu utilizat în abordarea acestor acuzaţii; ce anume constituie o limită critică dincolo de care cazul nu se mai poate ignora? Trebuie acuzaţiile de hărţuire tratate diferit în mediul politic? În ce cazuri trebuie Congresul să intervină? Care e rolul presei? Să relateze acuzaţiile dacă sunt de interes public, să le trieze atent, ori să le ignore deliberat?
Sunt toate întrebări legitime la care probabil nu se pot da răspunsuri rigide, unice, de monolit. Existenţa lor e parte din mişcare. Excesele la o extremă sau alta nu compromit legitimitatea acestei conversaţii. Nu e dialogul un lucru pozitiv? Există, ca în multe alte mişcări, tendinţe de minimalizare a fenomenului, de reducere a sa la o discuţie de carton, alimentată doar de corectitudinea politică; dar şi tendinţe de exacerbare a sa.
Fără a emite judecăţi şi concluzii premature, să ne uităm la cifre. Mişcarea Me Too a atins pe 24 octombrie 1.7 milioane de postări pe Twitter. Pe 17 octombrie, la doar două zile de la prima postare Me Too pe Twitter, Facebook înregistrase deja 24 de milioane de postări în 24 de ore. Remarca lui Weinstein că alta era cultura relaţiilor de la locul de muncă, dincolo de penibilul ei în justificarea comportamentului său, incorporează un adevăr. Mişcarea Me Too reflectă că relaţiile şi cultura s-au schimbat. Altfel, acte ca ale sale ar fi încă un secret ştiut de toată lumea, dar neasumat deschis, nesupus dezbaterii publice. Povestea sloganului Me Too pe care o puteţi găsi în The New York Times, e semnificativă pentru cum mişcările reuşesc să capete amploare doar când societatea e pregătită să le preia. Sloganul Me Too datează din 1997!, când o femeie a creat un non-profit – Just Be Inc. – pentru a apăra cauza fetiţelor abuzate sexual. S-au scurs 20 de ani până când vocea sa a fost amplificată spontan de zeci de milioane de femei, nu doar din SUA, ci din 83 de ţări.
Personal, resping ideea că asistăm la un război al sexelor. Dacă aceasta ar fi adevărat, ar însemna să admitem că toţi bărbaţii sunt agresori. O inepţie la fel de mare ca şi aceea că femeile ce acuză hărţuirea sunt fie răzbunătoare şi iresponsabile, fie nebune.
Emilia Chiscop a absolvit un master în politici de dezvoltare internaţională la Duke University unde, în prezent, coordonează programele educaţionale din cadrul „Duke Initiative for Science & Society”
